Timp, si viata, si...

Marc are deja trei ani si trei luni. Micul meu copil mare.
Ochii lui mari sunt incarcati de curiozitate, manutele lui mici sunt in vesnica cautare. E un izvor de viata, de energie, de neobosita implicare.
Istetimea de care da dovada ma uimeste nemasurat.
Bucuriile lui simple sunt adevarate comori.
Simt nevoia sa ma inclin in fata evidentei minuni a lumii si-mi dau seama ca nu stiu sa fiu suficient de recunoscatoare pentru ca-l am. Ca e asa cum e. Un baietel perfect, c-o mama imperfecta. Imi da zi de zi lectii de viata, iar si iar. Cu mintea lui de copil, cu sufletul lui curat si deschis spre viata, spre nou, spre tot ce e in jur, traieste simtind curat si intens. Si intelege. Intelege mult, mult mai mult decat am eu tendinta sa cred uneori. Il simt uneori coplesit de situatii, il simt nedumerit, il simt amarat... intr-atat de tare incat ma sperie. As vrea sa pot alunga din lumea lui orice nor. Sa-i pot invalui sufletul in incredere, in siguranta. Sa alung tristetea din ochisorii lui, sa-i picur veselie si lumina in sufletel. As vrea sa pot sa fiu pavaza pentru el, scut impotriva intemperiilor vietii. Sa-l pot apara de tot ce i-ar putea face rau. As vrea sa am mereu rabdare, si implicare si dedicare pentru el. Sa-i pot intelege temerile, si sa i le sterg din suflet.
As vrea sa ma fi nascut invatata sa fiu mama. As vrea sa stiu dinainte cum trebuie, cum e bine sa reactionez in fiecare situatie. As vrea sa am puterea de-a intelege cum il afecteaza pe el fiecare gest de-al meu. As vrea sa pot sa fiu o mama buna. Asa cum el merita sa fiu. Dar, sunt doar un om. Un om pe care un copil de trei ani il invata, in fiecare zi, ce inseamna meseria de mama. Si e o meserie grea. Cea mai grea din lume. E o responsabilitate ce-mi apasa umerii si-mi inalta sufletul. Datoria pe care simt ca o am fata de micul pui de om e egalata doar de dragostea care se revarsa din ochisorii lui. Mi-e teama mereu ca nu fac lucrurile bine si nu-mi ramane decat lupta. Vesnica straduinta de-a face totul in asa fel incat lui sa-i fie bine.

Un metru de copil...

Da, am implinit... un metru!!!

Avem in dotare acum, dar parca dintotdeauna, exact un metru de copil, cu energie cat zece metri de oameni mari la un loc, cu nazbatii cat pentru o intreaga echipa de fotbal, cu zambete si rasete nesfarsite, kilometrice... un metru de copil plin de viata!

Mi-as dori uneori sa pot opri timpul - sau, cumva, intr-o caseta, sa pot pastra anii astia, primii lui ani de viata, pentru ca-s perfect constienta ca nimic din tot ce poate urma nu-i va egala... e incredibil... e mic, n-are inca nici trei ani si e, in acelasi timp, atat de mare deja... bebelus total dependent de mine parca n-a fost nicicand si nici nu-mi mai aduc aminte cum e sa ai un pitic care doar bea lapte, plange si doarme... :))

Micul meu copil mare...

Ale lui Marc si doar ale lui...

E o adevarata enciclopedia nazdravanul asta de copil... uneori imi ia cateva minute sa-mi dau seama ce vrea sa-mi spuna... si fetisoara lui incantata cand vede c-am inteles ce vrea sa imi spuna " ai teles, mami? " face cat toate bogatiile lumii...
Ei, da - uneori nu inteleg, nicicum... de cele mai multe ori, insa, da, il inteleg...

De-ale lui, pentru mai tarziu, traduceri libere:

place mie pamimentul asta - imi place mie medicamentul asta...
adion - avion
besc mami - te iubesc mami
pididula - prajitura
pineni - seminte floarea soarelui
bali - struguri
mos catun - mos craciun
dapada - zapada
pac - cap
pupilu' - copilul
mesc - multumesc
tunesc - tusesc
bolanda - telecomanda
banghen - galben
abasu - albastru
tunulet - trenulet
matina pu palat - masina de spalat
poloni - pantaloni


... si continuam... :)

Muzica pentru sufletul meu...

... e rasul fiului meu - vesel, senin, liber!

Rasul lui umple de viata, incalzeste, mangaie si imbogateste!
Rasul lui e incredere, e forta.
E speranta.
E viata.

Perle pe obrajii lui...

Marc a cazut azi, s-a lovit la nasuc, cap, spate - peste tot mi-arata ca-l doare, dupa o vreme.
Desigur, cade si se loveste in mod normal. Nu mai mult, nici mai putin decat trebuie, cica.
Uneori plange, alteori nu. Uneori il doare, alteori se preface. Uneori da importanta, alteori ignora.
Dar azi a fost ceva mai special. Pentru mine. Nu eram langa el cand a cazut, cand am ajuns la el, tremura in bratele lui taica-su, plangang in hohote. O clipa am intrat in panica, n-am inteles ce-a patit, unde-l doare, cat de rau s-a lovit. Primul meu impuls a fost sa-l iau in brate, sa-l verific, sa stiu, sa vad... N-am putut... s-a agatat de gatul lui taica-su si nici nu m-a lasat sa ma apropiu de el. Nici sa-l ating, sa-l misc, nici sa-i vorbesc. Doar sa-l las acolo, strangandu-l tare pe tati al lui.
Intr-o vreme, ne-am linistit cu totii intelegand ca a fost mai mult o sperietura decat durere. Ufff.

Durerea insa s-a produs mai mult in sufletul meu. Din doua motive.
Unul... panica pe care-am simtit-o nestiind ce-i cu el, neintelegand ce si cum il doare... nimic, nimic nu ma sperie mai mult decat gandul ca puiul meu ar putea sa sufere. Una e sa-l cert eu, sa-l pedepsesc sau sa strig la el (ceea ce fac, desigur, recunosc, nu sunt si nici nu ma simt o mama toleranta, rabdatoare si blanda)... si alta e sa-l vad ca pateste ceva. Imi pierd controlul, incremenesc de spaima si vad negru in fata ochilor. Si totusi, totusi... cum sa-l feresc de tot ce-ar putea sa-l doare in lumea asta atat de nesigura, plina de suferinte, in care traim?
Al doilea motiv... Marc e foarte apropiat de tatal lui. E fericit primind atentie din partea lui, jucandu-se impreuna. E, clar, preferatul lui dintre noi doi. E un copil lipit de pantalonii tatalui, nu de fusta mamei. Eu pot sa plec linistita, taica-su nu poate face un pas fara pitic. Nu, nu am o problema cu asta. Ma bucur, si-ntotdeauna am sperat intr-o relatie copil-tata reusita. Si e. Doar ca... uneori nu pot sa-mi alung din suflet sentimentul de marginalizare, sentimentul ca sunt data la o parte de propriul meu copil. Gandul ca, de fapt, n-are nevoie de mine uneori nu-mi da pace. Si ma intreb de ce e asa... de ce nu ma prefera pe mine, ca majoritatea copiilor? Chiar poate, un copil asa de mic sa aiba deja preferinte? Si, se pune problema de iubit mai mult pe unul decat pe celalalt dintre parinti? Sau e doar o simpla faza?
Ei... imi trec gandurile astea prin cap dar nu fac din ele o problema existentiala.
Da, stiu, important e sa fie sanatos. Si e. :)

Fara cuvinte...

Micul bucatar

Faina, zaharul, sarea si orice mai gaseste prin dulapuri sunt, alaturi de linguri de lemn, oale, o mare pasiune de-a lui Marc. Cand mami are de lucru in bucatarie, si Marc isi face. Sa vezi atunci dezordine. Si galagie. Si boacane. Unele boacane ma enerveaza. Altele, ma enerveaza dar ma fac sa zambesc cand ii vad ochisorii mirati, suprinsi si incantati de ce e el in stare sa faca. Si-l las, ca oricum nu pot sa fac altfel. Prea stie sa-si impuna dorintele.

Sambata, zi de gatit. De facut prajituri. O Negresa. Marc, desigur, printre picioarele mele intruna. Ba sa bata el ouale (oualleeee, doar e innebunit dupa ele), ba sa apese butonul aparatului de macinat zahar, ba sa amestece aluatul, ba sa tina tava. Pe scurt, sa faca el de toate. Dar chiar de toate, fara exceptie. Desigur, ce se poate compara, totusi, cu devovarea oricaui rest de compozitie dulce din vazul folosit la prajitura? Cum? Cu degetele, clar. Mai intai cu unul, apoi cu mai multe, apoi cu toate. Si cu lingura, mai putin. Dar, ce mai conteaza? Fericirea din ochii lui spune tot: