Un pas spre cucerirea lumii...

Azi ni s-a deschis cu totul drumul catre cucerirea lumii...Inceputul a fost, desigur, dupa patania din 1 iunie, foarte timid si cu pasi mici dar n-a durat mult pana a trecut in faza a doua. Azi Marc s-a hotarat ca e mai bine sa mearga in doua picioare in loc de patru. Prima oara, in patul mare al parintilor, parca a prins aripi, putin a lipsit sa ajunga pe parchet, viteza lui a fost mai mare decat a mea si noroc ca l-am prins, mie mi-a tresarit sufletul, el radea fericit. Pe urma, lipit cu spatele de coltarul din living, cred ca si-a dat seama ca e mai interesant sa ajunga la jucarii pe propriile picioruse asa ca, s-a pornit, intr-o viteza, impleticindu-se, cu pasi nesiguri dar destul de multi, catre masuta din capatul celalalt al camerei. Noi, tati si cu mine, uimiti, nu stiam daca sa alergam in urma lui sau doar sa-l urmarim cu privirea, grija unei noi cazaturi nu ne da pace deloc. Dar Marc, asa nesigur, nu s-a dat batut si-a ajuns cu bine la destinatie. Asa ca, distractia tocmai incepuse. In cateva minute, Marc a explorat toate lateralele camerei, s-a avantat catre fiecare obiect de mobila, catre toate jucariile imprastiate pe covor. Intr-o jumatate de ora rasufla mai greu decat as fi facut-o eu dupa o sedinta de sala. Obosit si insetat, tot nu s-a dat batut. Era asa de fericit, ochii ii straluceau de incantare. Greu a fost pana a descoperit ca are curaj sa mearga singur in toate partile, apoi, mai tine-l daca poti. N-a mai vrut, nici cu jucariile pe covor, nici in brate la tati (asta era inainte placerea lui) nici in patut sau in patul mare, nici in scaunul de masa...doar sa plece...ca el e mare si poate sa mearga singur. Ne-a dat emotii multe azi dar ne-a si descretit fruntile. Marc, te iubim mult, mult de tot. :)