Nici marti, nici 13...

Azi n-a fost (ca ziua-i pe sfarsite) nici marti, nici 13. Si nici eu nu sunt o persoana superstitioasa. Dar azi a fost o zi aiurea. O zi in care, fara motive palpabile, reale, m-am simtit trista, demoralizata, fara pic de chef de viata. O zi fara rost, as zice, poate, daca...daca Marc nu m-ar fi trezit la realitate. El, piticul meu drag, mereu vesel, curios si foarte nazdravan mi-a dat azi o lectie de viata. A fost cuminte, mai linistit decat de obicei, ocupat cu jucariile lui si m-a lasat sa-mi plang de mila in voie. In micile lui pauze de joaca, isi punea capul langa mine, sa se odihneasca, si ochii lui mari ma priveau senini, cerandu-mi parca sa ma joc cu el... si m-am ridicat cu greu din prapastia de tristete in care ma afundasem... iar el mi-a alergat fericit in brate si si-a pus capul pe umarul meu si mi-a cuprins gatul cu bratele lui mici, asa cum face cand mi-arata ca are nevoie de mine. Si m-am jucat cu el. Fericirea din ochii lui, care zambeau pur si simplu, rasetele lui pline de viata si vocea aceea ascutita si-asa de colorata m-au facut sa plang. Dar plangeam pentru ca-mi dadeam seama ca am doar motive sa rad si sa fiu fericita... ca viata langa puiul asta de om nu poate insemna tristete si amaraciune... pentru ca el insusi inseamna viata, zambet si lumina...
O minune esti, pitic drag.