Scrisoare pentru Mos Craciun

Anul acesta nu avem o scrisoare pentru Mos Craciun. Marc e inca prea mic, nu stie nici sa spuna ce doreste si, mai mult de atat, anul asta am vrea, in loc de cadouri, o minune. Anul asta, noi, Marc si mami, vrem sa-i spunem lui Mos Craciun ca avem o mare, mare dorinta... ca Mosul sa se duca la cat mai multi copii... ca ne dorim ca Mos Craciun sa aiba cate o jucarie pentru toti copiii de pe lume, macar anul asta. Ne dorim, ca in seara de Craciun, zambetele sa infloreasca pe fetele tuturor copiilor din lume...
Marc e un copil norocos... ii multumim lui Dumnezeu pentru asta... dar acum, ca se apropie sarbatorile, ne e un pic greu sa ne bucuram de multimea de cadouri care se aduna in casa... ne simtim putin vinovati sa ne bucuram de tot ceea ce primim de la viata... si sunt pe lume atat de multi copii care nu vor simti bucuria Craciunului... copii carora le lipsesc atat de multe... si ne-am dori sa avem puterea sa facem o minune... si-n seara de Craciun sa nu existe decat bucurie, veselie in ochii tuturor... dar suntem atat de mici, si ajutorul pe care-l putem oferi atat de neinsemnat...
Mos Craciun, n-ai putea tu, oare, sa faci o minune?

A venit, a venit iarna...

Azi, Marc a facut cunostinta, cu adevarat, cu zapada. Anul trecut, si Marc a fost prea mic, si zapada prea putina. L-am dus noi odata, cand avea patru luni, la zapada, dar n-a inteles el nimic. Azi, in parcul mare, zapada ii ajungea la genunchi, ninsese toate noaptea. O zapada alba, alba de tot si pufoasa, foarte pufoasa. Timid la inceput, n-a prea avut curaj sa se apropie de zapada, tot vroia in brate la tati. Dar, incet, incet, si-a facut curaj si-apoi... mai ia-l din zapada daca poti. Incerca sa alerge prin zapada dar nu putea, si imbracamintea groasa si zapada prea mare... dar intra, eroic, in zapada cea mai mare si era asa de fericit, isi croia carare, facand pasi multi si mici... chiuia si radea intruna, dragul de el. A cazut de cateva ori cu nasul in zapada, si-a tipat, speriat, cred, dar cazaturile nu l-au oprit sa o ia de la capat. Cu nasucul si obrajiorii rosii, rosii, spiridusul nostru drag a fost azi tare fericit in zapada... si noi, mami si tati, fericiti de fericirea lui...

Fericirea e in ochii tai...

Zi de zi Marc e tot mai expresiv, ma uimeste mai mult si mai mult... avem, in fiecare zi, momentele noastre, in care ne jucam. Nu jucariile sunt importante ci jocurile noastre impreuna. Tare mult ii place sa alerg dupa el... si fuge, si fuge, se piteste in toate colturile si... rade. Rade cu ochii, cu gura, cu toata fata, rade cu sufletul... si in clipele alea as vrea ca timpul sa stea in loc. Ma uit la fata lui fericita, la dintisorii aia minunati, care se inmultesc pe zi ce trece si ma si tem ca pot sa simt atat de multa fericire. Si-mi vine sa-l strang in brate si sa nu-i mai dau drumul... dar el se plictiseste asa usor de imbratisari si pupici, cred ca e satul. Lumina din ochisorii lui imi umple sufletul, ma copleseste. Gurita aia mica, cand rade, ma face sa ma topesc. Si ma pierd uitandu-ma la el. Nimic altceva nu-mi doresc, decat sa rada mereu, mereu. Asa, fericit.

Ho, ho, ho...bine ai venit, Mosule!

Anul trecut Marc avea doar 3 luni de Mos Nicolae...bine, e adevarat, nici acum nu stie inca ce inseamna aceasta zi si de ce primeste cadouri dar, cu siguranta, are un spor incredibil la desfacut cadouri si...plictisit rapid de ele. Multumim lui DD, anul asta Mosul a fost darnic, mult peste asteptari...un set de cuburi puzzle, din lemn, cu Winnie si Tigger, un elicopter cu surubelnita de reparat, catelul vorbitor de la Fisher Price, o pereche de cizme imblanite, botosi pentru casa, sosetele si multe fructe...bine, si niste ciocolatele, sa le manance mami. :) Asa... catelul vorbitor e o achizitie foarte inspirata, multumim Mos tati...Marc e peste asteptari de incantat de el, il plimba, danseaza cu el, se arunca peste el sa se declanseze muzica...ii ocupa mare parte din timp (asta ma ajuta pe mine!!!)...si face toate astea tinand mereu in mana surubelnita ce apartinea elicopterului, cred ca-i cel mai atractiv obiect din casa acum pentru el. O introduce in toate gaurile pe care le gaseste si invarte de zor...deci, clar, Mos Craciun stie acum ca trebuie sa-i aduca un set de bricolaj micului mester al casei.
Ne dorim ca tututor copiilor sa li se lumineze ochisorii de fericire la primirea cadourilor, Mosul sa nu uite pe nimeni...

In spital... in Romania - partea II

Aveam de gand ca in aceasta a doua parte a acestui articol sa scriu despre "relatiile" mele cu personalul medical din spital, pe perioada spitalizarii...cu toti...incepand de la infirmiere si pana la doctori. Dar acum, m-am razgandit. Nu mi-am schimbat parerea, sunt la fel de dezamagita de ceea ce se intampla dar, acum nu mai simt nevoia sa-mi "vars amarul"...a trecut, gata, bine ca am scapat. Voi spune doar ca mita sau "pilele" fac regulile...ca esti tratat in functie de suma pe care o indesi, pe ascuns, sa nu vada cei din jur, cand de fapt toata lumea stie totul, in buzunarele fiecarei persoane din sistemul medical care intra in contact cu tine. N-am sa scriu despre atitudinea nimanui. Voi spune doar ca, ca o mare exceptie de la regula, eu n-am dat mita nimanui, n-am ingrosat buzunarul nimanui pentru ca n-am cerut favoruri speciale, n-am cerut tratament aparte, am cerut doar ca fiecare sa-si faca treaba pentru care, bineinteles, e platit...si e platit chiar si din banii mei, si din munca mea...si n-am facut-o nu pentru ca n-as fi putut sa o fac (ca, pana la urma, clar, sanatatea puiul meu ar fi fost mai importanta decat orice) ci pentru ca n-am vrut sa-mi incalc niste principii...nu primesc si nu dau mita. Ofer respect si cer respect, din pacate, nimic nu e echitabil in tara asta asa ca tratamentul pe care l-am primit a fost pe masura a ceea ce am oferit deci...nimic.
Deci...nu pot sa zic decat ca sunt cumplit de dezamagita si...sa le fie rusine!

In spital... in Romania - partea I

S-a intamplat, din pacate, sa fim, Marc si cu mine, internati in spital, saptamana trecuta, joi noaptea. Totul a inceput joi dupa masa cand Marc a facut febra 38.4 grade C. I-am pus un supozitor de paracetamol dar, dupa un somn de doua ore, febra crescuse la 39,3. Ne-am dus la spital, la urgenta. Acolo, inca un supozitor, o reteta de medicamente si ne-au trimis acasa. Diagnosticul, angina acuta si de acolo febra mare. La ora unu noaptea i-am dat medicamentele si i-am luat temperatura. Urca vertiginos si-am intrat in panica cand a trecut de 40 de grade C. Am chemat ambulanta si nici nu mai stiu cum m-am imbracat, cum l-am imbracat pe el, cum am alergat de scari. Totul s-a petrecut intr-o viteza greu de imaginat dar mi-aduc aminte cele cateva minute in care am asteptat, in scara blocului, ambulanta care, desigur, nu se grabea. Parca-l simt si acum moale, lesinat in bratele mele. Ardea si nu facea nici un gest, nu scotea nici un sunet. Doar ma privea cu ochisorii mari. Eu plangeam, il mangaiam si-i spuneam ca mami o sa aiba grija de el. Eram cumplit de speriata, tresar si-acum amintindu-mi.
La urgenta mi-au spus ca reactioneaza bine la cat de mare e febra. Ne-au internat. A urmat un sir lung, prea lung, de chestii birocratice, obositoare... pe urma, rapoarte, discutii, schimbari de haine. Apoi, in sectia de pediatrie, o lunga asteptare a doamnei doctor de garda care, bineinteles, dormea, doar era ora 2 dimineata. Un consult, montarea branulei pe manuta, multe lacrimi pe obrajorii lui Marc si in sufletul lui mami, administrare tratament si trimitere la somn. Ne-au dus intr-o camaruta cu doua patuturi de bebelusi. Nimic altceva, nici macar un scaun. Sectia de pediatrie plina ochi de copii bolnavi, toate saloanele ocupate. Eu, revoltata, cer explicatii, mi se spune ca nu se poate face nimic. Urmeaza cateva ore de chin, cu Marc care a dormit vreo 3 ore si mami care a vegheat langa el.
La ora sapte dimineata ne-am dus la analize. Alte strigate, alte lacrimi, alta durere in sufletul lui mami. La ora 15 dupa amiaza, intr-un sfarsit, dupa aproape o zi petrecuta pe coridoarele pediatriei, suntem repartizati intr-un salon. Vineri, sambata, duminica, trei zile in spital, cu o gramada de peripetii, cu multe intrebari si putine raspunsuri, cu multe lacrimi si multe medicamente. Sentimente contradictorii, chinul psihic de-a fi inchisi acolo, intre oameni cu multe probleme, rupti de lumea exterioara, restrictiile impuse lui Marc care dorea libertate de miscare, joaca, totul a dus la o stare de tensiune continua, de stres, agiatie si disperare. Dar, treptat, febra nu ne mai dadea bataie de cap, starea lui Marc se imbunatatea simtitor asa ca luni dimineata, la cerere, suntem externati, continuam tratamentul acasa, siropuri, renuntant la branula ce ne-a chinuit (doamnele asistente au incercat, pe manutele lui Marc, in sapte locuri sa monteze o branula si n-au reusit, asta dupa ce prima branula montata se miscase de la locul ei) si la injectii. Eram fericita ca plecam acasa dar aveam totusi si un sentiment de teama... in spital, sub supraveghere medicala, eram ceva mai linistita, simteam ca puiutul e in siguranta, ca orice s-ar intampla, o sa fie bine. Si, plecand, parca alegeam libertatea si luam totodata cu noi si sentimentul de teama, de nesiguranta, de risc. Inca am, dupa aproape o saptamana, sentimentul acesta. Inca mi-e teama ca boala ar putea recidiva si-am putea ajunge iar in spital. Si ma ingrozeste gandul. Urmaresc simptomele lui Marc si desi toate sunt favorabile nu pot sa nu ma gandesc ca...s-ar putea. Ca exista un risc. Si incerc sa-l feresc de orice poate insemna un pericol. Dar, stiu ca nici asta nu e bine. Stiu ca trebuie sa ma comport normal, ca trebuie sa am grija de el dar nu in exces, nu ferindu-l de tot ce-i in jur. Sper ca o sa fie bine totul.
Stiu, stiu ca problema lui Marc a fost una chiar marunta, si sunt fericita pentru asta dar, in momentele alea, pentru mine, nimic nu putea sa fie mai grav. Multumesc lui Dumnezeu ca avut grija de puiutul meu. :)

Partea a doua... in curand !

Zana maseluta...

Avem un anisor si ceva mai mult de doua luni. La capitolul dintisori suntem destul de in urma (bine, nu ca ar fi asta o problema!). Avem cei doi dintisori de jos si inca doi de sus (ambii au erupt in luna septembrie, unul dupa altul, la diferenta mica de timp)...avem un canin care se zbate sa iasa de multe vreme deja, acum se simte, se si vede dar n-a crapat inca gingiuta...dar, de azi avem un coltisor de maseluta, sus, in partea dreapta...voinicul lui mama, nici nu ne dam seama ca lui ii ies dintii, asa de cuminte e... se trezeste uneori noaptea si plange neconsolat, si il linistim cu greu dar sunt doar momente razlete, nu stiu daca pot fi asociate eruptiilor dentare...alte simptome nu avem, nu face febra, nu e irascibil, nu plange... din contra, e un copil extrem de energic, de jucaus si de vesel...
Ma suprinde zi de zi...radem asa de mult impreuna, ii place la nebunie sa fie gadilat...asa cum imi place mie sa ma bucur de rasul lui cristalin si plin de viata. Ma uimeste cat de bine intelege el toate, cat poate fi de istet... observa tot si are o memorie... dragul de el, minunea noastra !

Rainer Maria Rilke - Copilarie

"Curg ale scolii ore nesfîrsite,
cu temeri si-asteptari învolburate.
O, timp ce trece greu, singuratate...
Si-afara: strazi rasuna si sclipesc
si-n piete largi, fîntînile tîsnesc,
iar prin gradini cresc lumi nebanuite...

Si-n haina de copil sa treci prin toate
cum nimeni n-a trecut si nu va trece
O, timp ciudat ce tainic se petrece,
o, grea singuratate.
Si de departe sa-i privesti pe-acei
barbati, femei; barbati, barbati, femei,
si pe copii, în altfel de culori trecînd;
o casa ici, un cîine cînd si cînd, încrederi,
spaime mute amestecînd...

O, fioruri, fara rost tristeti,
o vis, o, nesfîrsit abis.
Si sa te joci asa: inele, mingi si roata,
în parcul care încet-încet paleste,
si pe cei mari sa îi atingi cîteodata,
salbaticit de goana si orbeste;
dar linistit, cu pasi marunti, spre seara,
tinut de mîna strîns, sa pleci acasa.

O, întelesuri care-ti scapa iara,
O, teama, o, poveri ce-apasa.
Si ore-n sir, sa-ngenunchezi la lac
cu o corabioara; sa o uiti deodata,
caci altele mai mîndre valuri fac,
mai colorate pînze ti se-arata,
si doar la fata mica, scufundata,
te mai gîndesti, ce palida se-ascunde:
Copilarie, oglindire tremurata,
unde pleci? Unde? Unde? "

Unde pleci, copilarie? Intr-adevar, de ce, de ce trece atat de repede?

Nici marti, nici 13...

Azi n-a fost (ca ziua-i pe sfarsite) nici marti, nici 13. Si nici eu nu sunt o persoana superstitioasa. Dar azi a fost o zi aiurea. O zi in care, fara motive palpabile, reale, m-am simtit trista, demoralizata, fara pic de chef de viata. O zi fara rost, as zice, poate, daca...daca Marc nu m-ar fi trezit la realitate. El, piticul meu drag, mereu vesel, curios si foarte nazdravan mi-a dat azi o lectie de viata. A fost cuminte, mai linistit decat de obicei, ocupat cu jucariile lui si m-a lasat sa-mi plang de mila in voie. In micile lui pauze de joaca, isi punea capul langa mine, sa se odihneasca, si ochii lui mari ma priveau senini, cerandu-mi parca sa ma joc cu el... si m-am ridicat cu greu din prapastia de tristete in care ma afundasem... iar el mi-a alergat fericit in brate si si-a pus capul pe umarul meu si mi-a cuprins gatul cu bratele lui mici, asa cum face cand mi-arata ca are nevoie de mine. Si m-am jucat cu el. Fericirea din ochii lui, care zambeau pur si simplu, rasetele lui pline de viata si vocea aceea ascutita si-asa de colorata m-au facut sa plang. Dar plangeam pentru ca-mi dadeam seama ca am doar motive sa rad si sa fiu fericita... ca viata langa puiul asta de om nu poate insemna tristete si amaraciune... pentru ca el insusi inseamna viata, zambet si lumina...
O minune esti, pitic drag.

Calatoriile lui Marc - Italia 2009

La inceputul lunii septembrie, dupa ce tocmai implinisem primul anisor, mami si tati m-au dus sa-i vizitam pe bunicii mei care locuiesc intr-o mica localitate din nordul Italiei. Bunicii nu m-au vazut de cand aveam cinci luni, si le era tare dor de mine. Calatoria, cu masina, de data asta, a fost una plina de peripetii. Clar, prefer avionul atunci cand drumul e lung. In masina n-am rabdare, ma plictisesc repede, desi mami si tati se straduiesc sa ma tina ocupat cu fel si fel de activitati. Nu-mi place si gata. E prea stresant sa stau fixat in scaunul de masina, sa fiu legat si sa nu ma pot misca in voie. Si, sa mai si dorm asa, nu-i deloc pe placul meu. Dar, cu multe pauze, ca sa ma pot juca, sa pot alerga, am ajuns la destinatie. Si bunicii au fost tare, tare fericiti sa ma vada. Desi ziceau ca poate nu-s tot eu. Ultima oara cand m-au vazut eram un bebelus si-acum, un copil in toata regula. :-)


In Slovenia, intr-o pauza de masa si de joaca, tati ma pazeste.

O alta pauza, deja in Italia.

Intr-o vizita scurta la Milano, am vazut si eu Domul.

Pe strazile milaneze, tati ma plimba.

Se zice ca poarta noroc daca pui mana acolo. :-)

Oviglio, oraselul bunicilor.

Castello di Oviglio - o minunatie.

Casele din localitate, fortarete.

Un monument al eroilor.

Doi batranei foarte frumosi.

Caii din herghelia castelului. Frumosi, nu-i asa?

Biserica din Oviglio, deasupra oraselului, il vegheaza.

Castelul, in spatele meu.

Parintii si bunicii m-au dus la Genova.

Timid, fac cunostinta cu marea.

Marea mi-a placut dar mi-a fost si frica, valurile m-au cam speriat. In schimb, nisipul, de fapt, pietricelele (plaja din Genova nu e cu nisip ci cu pietricele) mi-au placut, au fost tocmai bune de bagat in gura. Asa m-am si distrat si le-am dat si bataie de cap lui mami si tati.

In Oviglio, mica localitate in care locuiesc bunicii mei eu m-am simtit tare bine. A fost multa liniste, spatiu mare de joaca si foarte, foarte curat totul. Caii mi-au placut la nebunie desi m-am speriat cand unul s-a apropiat de caruciorul meu. Mami m-a plimbat pe toate stradutele si mi-a povestit despre tot ce vedeam. Ce mai, o localitate cu iz de poveste. O poveste frumoasa, ca a Julietei si-a lui Romeo dar, cu un final mai putin trist.

Sa stiti, bunicilor, ca am sa mai vin sa va vizitez. Deja imi e dor de voi. Va pup cu drag. :-)

Calatoriile lui Marc - Londra 2009

Mami ma lasa pe mine azi sa povestesc despre calatoriile pe care le-am facut eu in primul meu an de viata. Calatorii peste hotarele tarii noastre, desigur. In tara, mami si cu tati m-au purtat peste tot cu ei, sunt tare obisnuit cu drumurile. Cand aveam doar 6 luni si jumatate, anul acesta in luna martie, am zburat prima oara cu avionul. Am fost sa vizitam Londra. M-am simtit ca si Gulliver in tara uriasilor, prea mi se parea totul mare in jurul meu. Mami si tati zic ca e un oras tare frumos si ca il vom mai vizita. Pana atunci, bine ca am facut multe poze, sa ne aducem aminte de locurile prin care am umblat.


Pregatit sa vizitez Londra, intr-o zi cu soare.


Catedrala Sf Paul, o minunatie.


Cu tati la Tower Bridge


In spatele meu sunt Turnurile Londrei. Ce frumos e!


Ma joc putin pe paturica.

In curand mergem sa vizitam British Museum.

Magazinul Hamleys. Lumea mea.

Sunt deasupra lumii...:-))

Nu-i asa ca privelistea-i superba?

Londra intr-o zi obisnuita.

Big Ben-ul vegheaza orasul.

Lui mami i-au placut cabinele telefonice.

Saracutul, nu-i deloc usoara munca lui.

Mie, desigur, mi-a placut cel mai mult in lumea jucariilor de la Hamleys. N-am vazut niciodata atat de multe jucarii, colorate si zgomotoase, ce mai, tot ce-mi place mie. Si mami si tati au fost impresionati. Lui mami i-a placut cel mai mult la National Gallery, intre picturile acelea multe, multe de tot. Eu n-am inteles ce-i pe acolo dar mami mi-a zis ca imi va placea si mie cand voi fi mai mare. Tati a fost incantat de British Museum, de istoria civilizatiilor prezentata acolo.

Londra e un oras fascinant, cum spune mami. Un oras de poveste, doar e condus de o regina. :-)

Vesnicul NU...

Suntem in perioada vesnicului NU. Cat e ziua de lunga alearga neobosit prin toata casa si, ori pe unde se invarte, se loveste doar de NU, NU si iar NU.
Nu ai voie la sertare.
Nu ai voie sa deschizi dulapuri.
Nu pune mana pe butoanele televizorului.
Nu ai voie cu telecomanda.
Nu ai voie cu telefoanele.
Nu te apropia de aragaz.
Nu ai voie la priza.
Nu trage de cabluri.
Nu ai voie la calculator.
Nu pune mana pe mouse.
Nu, cartile sunt ale mamei.
Nu, cd-urile nu sunt pentru copii.
Nu ai voie sa iei aia, nu ai voie sa iei aialalta.
Nu plimba toti pantofii prin casa.
Nu intra in camera, nu iesi din camera.
Nu te catara peste tot.
Nu, nu si iar nu.

Sa traiesti intr-o lume in care totul e nou pentru tine. Nou si interesant, desigur, si, sa n-ai voie sa faci nimic. Sa primesti mii de NU-uri si rar, cate un Da, care se refera doar la jucariile plictisitoare de copii sau, cu siguranta, nu se refera la toate chestiile atragatoare din jur.
Oare, noi, ca oameni mari, cat am rezista intr-o astfel de lume limitata?

Un pitic bolnavior...

N-am mai scris de mult...viata noastra a fost, de cand Marc a implinit un an, o continua alergatura, prin diferite colturile ale lumii. Dar, despre calatoriile noastre, altadata. Azi nu sunt in stare decat sa ma gandesc la piticul meu care e putin bolnavior. Aerul conditionat din avionul cu care ne-am intors in urma cu doua zile acasa cred ca i-a facut putin rau si-acum are nasul infundat, nu respira bine si cred ca-l doare si gatul putin. Stiu, nu e chiar mare lucru dar...pentru cat e el de mic, e ceva enorm. Nu stie sa respire bine doar pe gurita si e marait si iritat, plange mult si nu se odihneste. I-am luat azi Batista Bebelusului, strasnica inventie. Toata teama de-a o folosi a fost complet nefondata. Intr-o secunda, nasucul lui a fost curatat, dupa o zi in care mi-am plans mie si lui de mila ca-i curge nasul si n-am cum sa-l ajut. Sper ca, cu ajutorul medicamentelor, sa se simta mai bine pe maine dar si noaptea care urmeaza sa fie una mai linistita decat cea care a trecut. Puiut mic si drag. Bolnavior si totusi cu chef de joaca. Ne-am alergat unul pe celalalt mult prin casa azi...ne-am jucat cu mingea, acum stie sa loveasca mingea cu piciorul, nu o mai ia in brate...marea lui placere e sa se catere pe unde poate si-apoi sa se uite mirat la mine, mirat ca a facut ceva nou...si, marea mea placere e sa-l am in brate si sa-si lase capul pe umarul meu...ceea ce inainte n-avea deloc rabdare sa faca mai mult de-o secunda. Incepe sa simta nevoia sa-si arate afectiunea, sa ceara afectiune. E o mica minune. O comoara, papusica mea draga.

Scrisoare pentru fiul meu...

Azi e 22 august, ziua in care tu, puiul meu drag, implinesti un an de viata. La ora 12 si jumatate va fi exact un an de cand ai vazut pentru prima oara lumina zilei in aceasta lume. In urma cu un an, eu asteptam marele moment, ma plimbam in sala de nasteri, alaturi de tati, si nu vroiam decat sa se termine durerile care ma chinuiau si sa te tin in brate. Mi-era foarte cald iar tu apasai atat de tare asupra bazinului meu...vroiai sa vii pe lume....trebuia sa mai ai putina rabdare. Doamne, cat de greu au trecut minutele acelea si totusi, cat de repede. Din momentul in care-am intrat pe ultima suta de metri, totul s-a petrecut rapid. Mi-aduc aminte senzatia pe care am avut-o cand te-am auzit tipand...cu o voce atat de puternica...ma tot intrebam "e copilul meu, al meu cu adevarat, cel ce plange...", eram buimaca si total nepregatita pentru ceea ce se intampla. Cand asistenta mi te-a pus pe piept nici n-am stiut ce sa fac. Ma simteam cumva blocata, mi-era frica sa te ating...asa de mic si totusi asa de galagios. Stiu doar ca ti-am atins manuta...si tu n-ai mai plans. Dragul meu, a trecut de-atunci un an. Un an greu dar cu atat de multe momente speciale. Ce ai adus tu in viata mea, in viata noastra, e incomparabil mai mult decat toate cele prin care am trecut. Minunea pe care o traim alaturi de tine zi de zi merita toate sacrificiile. Imi doream o fetita si Dumnezeu mi te-a dat pe tine. Stia El ce stia, ca eu trebuie sa invat sa fiu mamica de baietel. Si sunt mamica ta. Esti un baietel perfect...cum mi-a zis o mamica alaltaieri...esti un baietel minunat, nazdravan, cu ochii aceia superbi, mereu curiosi...cu manutele alea mici pe care le iubesc la nebunie.Mi-ai adus lumina, mi-ai adus bucurie si fericire. Si multe lacrimi, da, dar multe lacrimi de fericire. Iti multumesc ,puiul meu drag, ca m-ai ales pe mine sa iti fiu mamica, iti multumesc, ca m-ai invatat, zi de zi, ce trebuie sa fac ca sa iti fie bine. E prima ta aniversare, dragul meu drag. Si-mi vine sa te strang in brate puternic si sa nu iti mai dau drumul niciodata dar...stiu, stiu ca trebuie sa te las sa descoperi lumea tu singur...dar cu mine in spatele tau, calauzindu-ti pasii mereu...dragul meu Marc, mami te iubeste din tot sufletul si-si doreste doar ca tu sa fi sanatos, sa cresti frumos, sa te bucuri de viata si noi sa ne bucuram de fiecare clipa cu tine.
La multi ani, Marc Alexis.

August...

De cateva zile am intrat in luna de nastere a lui Marc. Mai e asa de putin pana implineste primul lui anisor. Anul trecut, pe vremea aceasta, ma miscam asa de greoi, purtam dupa mine ditamai burtoiul, mare, greu si agitat. Ma plimbam mult desi caldurile erau aproape insuportabile. Ii pregateam camera, puneam tapetul, aranjam mobila....cumparat tot ce credeam ca e nevoie si ce s-a dovedit dupa nastere a fi prea mult, jumate din lucruri nu ne erau necesare...dar na, de unde sa stii inainte? Ii aranjam hainutele in dulap, le mangaiam si-mi imaginam cum va fi sa imbrac un bebe cu ele...nu orice bebe, ci pe el, copilul meu, care lovea asa de mult si de tare in burtica mea...Vorbeam cu el, imi mangaiam burtica, ca sa stie ca-l iubesc...si incercam sa-mi imaginez ce va urma...desigur, realitatea s-a dovedit a fi cu totul alta. Desi nu-mi imaginam totul roz, parca nici nu ma asteptam ca inceputul sa fie atat de greu...asa multe probleme, asa multe lacrimi, asa putin somn, primele saptamani...daca imi pare rau de ceva, asta e...faptul ca in primele zile n-am facut fata asa cum as fi dorit...dar, uite, a trecut aproape un an si totul s-a schimbat...anul trecut, dupa ce s-a nascut, ma temeam ca mereu va fi asa de greu, acum cred ca-i o minune sa ai un pitic, ca-i greu dar si usor totodata...
Marc e un copil deosebit, desigur, doar e al meu. Are o energie de invidiat. Si o curiozitate in priviri care ma cucereste...si un ras, Doamne, cum stie el sa rada din tot sufletul, ma topesc...si, bineinteles, o personalitate...doar nu degeaba zice lumea ca seamana cu mine...o personalitate tare puternica, stie asa bine sa-si impuna dorintele, deja...incerc sa impun anumite limite dar....cum sa rezisti ochisorilor lui, manutelor lui intinse? Cum sa rezist cand intinde mana catre mine, sau i se lumineaza fata cand ajung acasa? E, cu adevarat, minunea din viata mea si-i multumesc lui Dumnezeu...stiu, nu destul de mult si nu destul de des...dar sunt recunoscatoare...ca-l am, ca e sanatos, ca se dezvolta frumos...ca ne da...viata...:-))))

Of, dac-ar fi copiii pururi mici...

Erich Kästner
O mama îsi face bilantul

Feciorul meu îmi scrie foarte rar.
Ce-i drept, mi-a scris de Pasti o scrisorica:
la mine se gîndeste iar si iar
si draga-i sunt ca totdeauna, cica.

De cînd nu ne-am vazut e aproape-un an.
Ma duc la gara, vremea sa-mi mai treaca
privind la trenuri, plina de alean
cînd spre Berlin - acolo-i dînsul - pleaca.

Si mi-am luat bilet cîndva si eu
de cît pe-aci s-ajung la el, spre seara.
Dar m-am întors pe urma la ghiseu
iar ei biletul mi-l rascumparara.

De-un an, feciorul meu e logodit.
Vrea sa-mi trimita si-o fotografie
O perna, dar de nunta-am pregatit
Ma vor chema cumva la cununie?

L-o fi iubind ea cu adevarat?
Si perna o sa-i placa ei anume?
Ce singura ma simt cîte o dat'
Or exista si fii duiosi pe lume?

Frumos era cînd locuia la mine!
Acum dînsul o sa se însoare ...
Zac treaza noaptea si ascult cum vine
cîte un tren ... El, mai tuseste oare?

Pastrez într-un dulap niste ghetute
El a crescut ... Stau singura aici.
Nelinistea nu poate sa ma crute.
Of, dac-ar fi copiii pururi mici.

E asa frumoasa poezia asta si exprima asa de bine sentimentul pe care-l are o mama cand nu mai are copilul, copil care e om matur deja, acasa. N-am inteles acest lucru, cand mama imi zicea ca, parca, plecand unul cate unul, pleaca si-o parte din sufletul ei, pana ramane singura de tot.
Acum ma simt nelinistita gandind la viitor. Ma uit la Marc si-as vrea sa opresc timpul, sa nu-l las sa creasca, prea repede o face. Mi-e teama de anii ce urmeaza, mi-e teama ca, cu fiecare noua zi, se indeparteaza tot mai mult de mine, e tot mai independent. Stiu, va trebui sa-l las sa-si ia zborul, va trebui sa-l las sa isi traiasca viata lui dar el e parte din mine, cum ar putea sa fie usoara desprinderea?

Un pitic si-o rosie...:-)))

Un pitic fericit...

Asa arata piticul meu la 11 luni de viata...griji, probleme, de unde? Doar...lumina !

11 luni de viata

Azi, 22 iulie, la ora 12 si 30 de minute s-au implinit 11 luni de cand Marc a deschis ochii catre o lume noua, 11 luni de cand am tinut prima oara in brate mica mogaldeata albastruie, cu pielea crispata, cu vocea puternica. Era atat de mic, atat de fragil incat mi-era frica sa-l ating. Ii mangaiam manutele cu un deget, ii admiram pumnisorii stransi si ochisorii mici si curiosi. In ziua in care l-am nascut, si chiar o perioada dupa aceea, sufletul mi-era plin de teama. Eram atat de speriata incat nu reuseam sa ma bucur de existenta lui...clipa de clipa ma intrebam daca e bine ce fac, daca reusesc sa fiu cum trebuie, daca, daca, si iar daca...dar, uite, au trecut 11 luni de atunci, si totusi, parca totul a fost ieri. Prea repede a zburat timpul, mult prea repede... Cand eram insarcinata am gasit intr-o carte un fragment care mi-a placut mult: "Vreau sa-l invat atat de multe lucruri! As vrea sa stie ca in viata poti avea esecuri dar ca nu trebuie sa te consideri infrant niciodata. Sa-l sfatuiesc sa iubeasca mult, sa rada in hohote cu toate ocaziile si sa fie foarte serios in acelati timp. Si, mai ales, vreau sa-l invat sa iubeasca viata. Asta as putea sa fac!" As vrea sa cred ca o sa-l pot invata toate astea. Si inca multe altele. As vrea sa cred ca o sa reusesc sa fiu un bun model pentru el. Dar, mi-e asa de teama. Ce stiu cu siguranta e ca o sa stie mereu cat de mult il iubesc, o sa stie mereu ce inseamna pentru mine, ce-a adus in viata mea. O sa stie ca e greu sa ai un copil, sa-l cresti, sa faci toate bine pentru el dar o sa-i spun ca el inseamna lumina, inseamna zambet, inseamna toate sentimentele frumoase care se pot sadi intr-un suflet. O sa stie ca in fiecare seara cand merg la culcare arunc o privire la el si ma induiosez de fiecare data cand il vad cum doarme, cand vad pacea de pe fata lui. O sa stie ca in fiecare dimineata il aducem in patul nostru si suntem atat de fericiti sa-i citim incantarea din ochii, sa-l vedem ca e fericit ca-i langa noi. O sa stie ca tot ce-mi doresc e ca el sa fie fericit.

Micul meu fan Iris...

Azi, pe drumul Satu Mare - Baia Mare, cand ne intorceam din vizita la bunicii lui, Marc n-a avut stare deloc. Nu-i place nicicum sa fie tintuit in scaunul de masina, sa nu poata sa ajunga la butoane, schimbator de viteza, volan, etc. Incerc intotdeauna sa-i captez atentia cu cate o jucarie noua, cu cate o chestie din masina, care sa-l tina cat de cat ocupat. Drum linistit cu el avem doar daca doarme si asta se intampla destul de rar. Azi, mai mult decat altadata a fost foarte agitat, cu nimic nu-i intram in voie. Tati s-a gandit sa-i puna muzica...Scooter, preferatul lui tati...n-a ajutat deloc. Am schimbat cd-ul. Cu Iris. Pare de necrezut dar Marc a devenit brusc atent. Piesa Iris Aeterna, care dureaza cam 5 minute, a ascultat-o pe toata...Mi-au trecut pe loc toti nervii pe care-i aveam datorita agitatiei lui, si-am simtit doar nevoia sa-l strang in brate tare, tare de tot, ca sa simta cat de mult il iubesc. Tati se mira de cat e de atent, de cum gangureste el pe melodie, mie-mi curgeau lacrimile pe obraz...micul meu fan Iris, dragul de el. Nu indraznesc sa fac vreo legatura intre interesul aratat acum si faptul ca am ascultat mult Iris in timpul sarcinii, ca am fost la concert cu el in burtica sau ca, atunci cand era mic, mic de tot, ii mai puneam cateodata Iris. E mai acceptabil sa consider ca ritmul muzicii l-a atras, ca vocea puternica a lui Minculescu i-a captat atentia. Indiferent, tare fericita m-a facut. Mi-as dori mult sa simta la fel ca mine in ceea ce priveste muzica Iris. Sa simta aceeasi vibratii, sa-i ajunga melodiile lor direct la suflet...sa le iubeasca muzica, asa cum o fac eu de atat de multi ani...

Un pas spre cucerirea lumii...

Azi ni s-a deschis cu totul drumul catre cucerirea lumii...Inceputul a fost, desigur, dupa patania din 1 iunie, foarte timid si cu pasi mici dar n-a durat mult pana a trecut in faza a doua. Azi Marc s-a hotarat ca e mai bine sa mearga in doua picioare in loc de patru. Prima oara, in patul mare al parintilor, parca a prins aripi, putin a lipsit sa ajunga pe parchet, viteza lui a fost mai mare decat a mea si noroc ca l-am prins, mie mi-a tresarit sufletul, el radea fericit. Pe urma, lipit cu spatele de coltarul din living, cred ca si-a dat seama ca e mai interesant sa ajunga la jucarii pe propriile picioruse asa ca, s-a pornit, intr-o viteza, impleticindu-se, cu pasi nesiguri dar destul de multi, catre masuta din capatul celalalt al camerei. Noi, tati si cu mine, uimiti, nu stiam daca sa alergam in urma lui sau doar sa-l urmarim cu privirea, grija unei noi cazaturi nu ne da pace deloc. Dar Marc, asa nesigur, nu s-a dat batut si-a ajuns cu bine la destinatie. Asa ca, distractia tocmai incepuse. In cateva minute, Marc a explorat toate lateralele camerei, s-a avantat catre fiecare obiect de mobila, catre toate jucariile imprastiate pe covor. Intr-o jumatate de ora rasufla mai greu decat as fi facut-o eu dupa o sedinta de sala. Obosit si insetat, tot nu s-a dat batut. Era asa de fericit, ochii ii straluceau de incantare. Greu a fost pana a descoperit ca are curaj sa mearga singur in toate partile, apoi, mai tine-l daca poti. N-a mai vrut, nici cu jucariile pe covor, nici in brate la tati (asta era inainte placerea lui) nici in patut sau in patul mare, nici in scaunul de masa...doar sa plece...ca el e mare si poate sa mearga singur. Ne-a dat emotii multe azi dar ne-a si descretit fruntile. Marc, te iubim mult, mult de tot. :)

Pereche de dintisori...

Marc mi-a facut o mare surpriza azi dimineata. Ne jucam pe balcon, Marc radea in hohote si atunci am vazut minunea...cel de-al doilea dintisor si-a facut aparitia, sa-i tina de urat primului, ca prea era singur. Vazusem eu o pata mica, alba, pe gingie dar nici gand sa cred ca va iesii asa de repede. Marc a fost ca intotdeauna, nu cu altfel de stari, nu plansete, nu probleme. Cum se poate ca nici n-am observat decat dupa eruptie, nu-mi pot da seama. Desigur, sunt fericita ca n-am avut probleme, aveam o mare teama de nopti nedormite, de stari de agitatie, de dureri...se pare ca suntem norocosi...multumim lui DD pentru asta.
In plus, azi a fost o zi agitata. Marc a exersat mult azi mersul de unul singur, mai cu curaj, mai cu teama si mereu cu mami langa el sa-i dea incredere. Esti un mic omulet nazdravan, dragul meu...

Luna iunie...o luna cu evenimente...

E sfarsit de iunie deja. Pentru Marc, primul lui iunie a fost presarat cu multe evenimente importante. Chiar de 1 iunie, de ziua lui, Marc s-a desprins de mami si-a facut primii lui pasi. Vreo 10 serii a cate 5,6,7,8 pasi. Pur si simplu chiuia de fericire si se avanta cu curaj inainte. Noi, mami si tati, super impresionati de isprava piciului de doar 9 luni si-o saptamana, n-am stiut cum sa imortalizam mai repede momentele. Spre bucuria noastra, am reusit sa-l filmam in plina actiune, dovada fiind filmuletul de pe youtube. Minunea a tinut doar pana-n momentul in care a cazut si-a dat cu capul de gresie. Lovitura nu foarte puternica, sperietura in schimb, ba. Si-asa, dragul pitic, n-a mai vrut in ruptul capului sa-si dea drumul de unul singur, frica, bat-o vina. A trecut aproape o luna si tot nu vrea sa mearga singur, doar sustinut de-o mana sau sprijinit de tot ce prinde. Nu-i asta o problema, sa porneasca cand o vrea.
Pe 10 iunie a iesit la iveala primul dintisor, acum a mai crescut, avem cam "jumate" de dintisor si din 22 iunie inca o pata mica, alba, pe gingie, semn ca iese-un fratior pentru dintisor, in curand. Nu ne plangem de stari de apatie, nervozitate sau mai stiu eu ce. E absolut normal. Adica, super, super energic, curios la maxim, vesnic neobosit. Vrea sa atinga totul, vrea sa ajunga peste tot, sa deschida tot ce poate, e mereu in alerta, cu urechile mereu ciulite, aude orice mic zgomot, ori ce usa care se inchide sau deschide, apa care se porneste...totul.
Cel mai fericit e cand ajunge tati acasa. Desi camera lui nu e chiar aproape de usa de intrare, el stie cand tati introduce cheile in usa, lasa balta jucariile si porneste catre usa de la camera. Il asteapta...fata i se lumineaza cand il vede. Mda, sunt o mamica putin geloasa, puiul meu plange cand tati pleaca, e fericit cand vine. Daca ne jucam in trei, si tati pleaca din camera, se opreste din joaca si plange dupa el. Daca ies eu, n-are nici o treaba. Offf. :)
Luna asta si-a mai dezvoltat si vocabularul. Continua cu ta-ta, cand e fericit, cu ma-ma, cand e nervos, suparat si mai nou zice da-na...nu-mi dau seama daca mi se adreseaza sau ii place cum suna, pentru ca il aude pe tati zicandu-mi asa. In rest, na-na, da-da, ba-ba, si cam atat.
Cu masa stam foarte bine, din copilul mofturos, care manca doar cu cearta, cu plansete, acum e un copil docil, mananca cam orice, singura conditie e ca mancarea sa nu fie pentru bebelusi. Doar el se considera mare deja, mananca aproape ceea ce mananca mami si tati. Sau, mai bine zis, tati si mami mananca ce mananca Marc. Acum mancam mai putin condimentat, deloc prajit, doar fiert sau copt, pentru ca tot ce mancam noi sa poata manca si el. Are doar 10 luni dar stabileste reguli clare in casa. Cine-i seful tau, mami? :)

Si...ca sa incheie luna la fel cum a inceput-o, Marc s-a hotarat in aceasta seara sa faca un mare pas inainte...de fapt, mai multi pasi....:) Dupa ce-a venit acasa de la plimbarea de seara cu tati, pe la ora 20 si vreo 20 de minute, l-a preluat mami pentru o sedinta de joaca. Joaca din aceasta seara s-a transformat intr-un eveniment. In hol, pe gresie, Marc a pornit singur catre mami...la inceput foarte precaut, doar un pas, maxim doi. In cateva minute a prins curaj sau poate entuziasmul lui mami l-a incurajat si s-a hotarat sa se desprinda de canapea, de ursul urias de plus si de jucaria tip premergator. A inteles ca poate sa mearga singur si n-am mai putut sa-l opresc, am obosit si eu si el...dar cat de fericiti...Marc radea in hohote cand isi dadea seama ca a mers singur cativa pasi catre mami. Asa ca, azi ne-am invins teama si am facut iar pasi de unul singur...oare ce urmeaza de-acum?

La multe lunite, Marc Alexis...

Marc a implinit azi 10 luni de viata. A fost o zi normala, inceputa cu obisnuita joaca in patul parintilor, cu cataratul cand pe mami, cand pe tati, cu trasul de nas, ureche, par si tot ce mai poate prinde, cu hohotele de ras care fac casa sa vibreze. Extenuat de-atata agitare, si-a facut linistit primul somnic al zilei, scurt de vreo 30 de minute, pe urma a mancat si-am plecat la plimbarea zilnica, ne-am intalnit cu micii nostri prieteni, Dragos si Stefania. Dupa amiaza a fost doar cu tati, doar e preferatul lui. Se joaca impreuna, se distreaza, comunica foarte bine. Nu imi vine sa cred cat de repede trece timpul. Azi, in parc era o graviduta. Mi-am adus aminte de burtica mea. Nu mi-e dor de burtica fizic neaparat, mi-e dor de miscarile din ea, de loviturile pe care Marc mi le dadea. Si acum, acum el are 10 luni, e un adevarat flacau deja. Comunica in felul lui, socializeaza cu copiii de varsta lui, se joaca, incepe sa inteleaga utilitatea lucrurilor, e atent cand vorbesc cu el, de la o zi la alta e altul. S-a schimbat cu totul piticul pe care l-am adus de la maternitate...a fost mic, mic, brunetel, cu nasucul in vant, cu ochisorii stransi, acum e mare, agitat, blond, cu ochisori vii si mereu curiosi...Inca doua luni si implinim un anisor, pana atunci, La multe lunite, dragul meu ! Sa cresti mare, sa fi mereu la fel de vesel si sociabil ca si acum, niciodata sa nu te doara nimic si...sa o iubesti mult, mult pe mami ! :)

Marc la 3 zile de viata...25 august 2008

Marc la 10 luni de viata...22 iunie 2009

Azi dupa-amiaza, ora de masa s-a transformat in sedinta foto. Marc, foarte constiincios, si-a luat rolul in serios, si-a pozat cum stia el mai bine. Sa va aratam cate ceva...

Primul nostru dintisor...

O sa va povestesc azi despre primul dintisor al lui Marc. De cand a implinit patru luni si-a inceput sa saliveze in exces, am tot asteptat ca Marc sa se transforme intr-un mic iepuras. Am asteptat si-am asteptat, lunile au trecut, noi am ramas tot "stirbi". Asta pana in ziua in care a implinit noua luni, cand i-am vazut pe gingie o mica, mica pata alba. Semn ca urmeaza un dintisor. Ne-am asteptat de atunci la stari de iritare, la nopti nedormite, la lacrimi si durere. N-a fost asa, in afara de faptul ca e uneori iritat si mofturos, cred ca suntem foarte norocosi. Azi dintisorul nostru a invins lupta cu mica gingie si-a iesit la suprafata, e mic dar ascutit. Uraaa, avem o mica perla in gurita...dar, drumul e inca atat de lung...mai avem doar...19. :)
Ma uit la el cat de linistit doarme, de parca nici o grija de pe lume nu-l poate atinge si gandul asta-mi da o stare de pace si liniste sufleteasca. E tot ce imi doresc, ca el sa nu simta nimic rau din lumea asta. As vrea sa nu il doara niciodata nimic, as vrea sa nu vad niciodata lacrimi pe obrajorii lui mici. Dar nu pot sa-l feresc de toate, stiu. Pot doar sa incerc sa ii fiu alaturi ori de cate ori are nevoie de mine, sa-l ajut cum pot, sa-l inteleg si sa-l iubesc. Dar nici macar pe astea nu stiu daca reusesc sa le fac atat de bine pe cat ar trebui... Dar, cine-mi poate da reteta care m-ar transforma intr-o mamica perfecta?

Marc Alexis, piticul nazdravan...:)

Aventura continua...

Buna seara si bine v-am gasit, aici, pe pagina jurnalului meu de mamica. Sunt Loredana, am 28 de ani, locuiesc in Baia Mare si sunt mamica unui nazdravan, Marc-Alexis, nascut pe 22 august 2008, un mic leu cu personalitate puternica, cu energie debordanta si veselie molipsitoare.
Cu riscul de-a fi plictisitoare, si-am sa va rog (pe voi, viitori posibili cititori) sa ma iertati, voi scrie aici cam tot ce-mi trece prin cap, prin capul meu, acum plin de griji legate de piticul care-mi umple viata intr-un fel in care nu credeam ca se poate.
N-am sa scriu prea multe despre primele noua luni din viata micutului, vi-l voi prezenta doar prin fotografii, si, eventual, prin povestea nasterii lui.
Va doresc sedere placuta pe-aici si, desi nu cred ca veti putea invata ceva nou sau veti afla lucruri foarte deosebite, ma gandesc ca, poate, uneori, citind pe-aici, fruntile s-ar putea descreti, zambetele ar putea inflori, si bucuria vietii v-ar molipsi si pe voi. Numai bine.