Of, dac-ar fi copiii pururi mici...

Erich Kästner
O mama îsi face bilantul

Feciorul meu îmi scrie foarte rar.
Ce-i drept, mi-a scris de Pasti o scrisorica:
la mine se gîndeste iar si iar
si draga-i sunt ca totdeauna, cica.

De cînd nu ne-am vazut e aproape-un an.
Ma duc la gara, vremea sa-mi mai treaca
privind la trenuri, plina de alean
cînd spre Berlin - acolo-i dînsul - pleaca.

Si mi-am luat bilet cîndva si eu
de cît pe-aci s-ajung la el, spre seara.
Dar m-am întors pe urma la ghiseu
iar ei biletul mi-l rascumparara.

De-un an, feciorul meu e logodit.
Vrea sa-mi trimita si-o fotografie
O perna, dar de nunta-am pregatit
Ma vor chema cumva la cununie?

L-o fi iubind ea cu adevarat?
Si perna o sa-i placa ei anume?
Ce singura ma simt cîte o dat'
Or exista si fii duiosi pe lume?

Frumos era cînd locuia la mine!
Acum dînsul o sa se însoare ...
Zac treaza noaptea si ascult cum vine
cîte un tren ... El, mai tuseste oare?

Pastrez într-un dulap niste ghetute
El a crescut ... Stau singura aici.
Nelinistea nu poate sa ma crute.
Of, dac-ar fi copiii pururi mici.

E asa frumoasa poezia asta si exprima asa de bine sentimentul pe care-l are o mama cand nu mai are copilul, copil care e om matur deja, acasa. N-am inteles acest lucru, cand mama imi zicea ca, parca, plecand unul cate unul, pleaca si-o parte din sufletul ei, pana ramane singura de tot.
Acum ma simt nelinistita gandind la viitor. Ma uit la Marc si-as vrea sa opresc timpul, sa nu-l las sa creasca, prea repede o face. Mi-e teama de anii ce urmeaza, mi-e teama ca, cu fiecare noua zi, se indeparteaza tot mai mult de mine, e tot mai independent. Stiu, va trebui sa-l las sa-si ia zborul, va trebui sa-l las sa isi traiasca viata lui dar el e parte din mine, cum ar putea sa fie usoara desprinderea?

Un pitic si-o rosie...:-)))

Un pitic fericit...

Asa arata piticul meu la 11 luni de viata...griji, probleme, de unde? Doar...lumina !

11 luni de viata

Azi, 22 iulie, la ora 12 si 30 de minute s-au implinit 11 luni de cand Marc a deschis ochii catre o lume noua, 11 luni de cand am tinut prima oara in brate mica mogaldeata albastruie, cu pielea crispata, cu vocea puternica. Era atat de mic, atat de fragil incat mi-era frica sa-l ating. Ii mangaiam manutele cu un deget, ii admiram pumnisorii stransi si ochisorii mici si curiosi. In ziua in care l-am nascut, si chiar o perioada dupa aceea, sufletul mi-era plin de teama. Eram atat de speriata incat nu reuseam sa ma bucur de existenta lui...clipa de clipa ma intrebam daca e bine ce fac, daca reusesc sa fiu cum trebuie, daca, daca, si iar daca...dar, uite, au trecut 11 luni de atunci, si totusi, parca totul a fost ieri. Prea repede a zburat timpul, mult prea repede... Cand eram insarcinata am gasit intr-o carte un fragment care mi-a placut mult: "Vreau sa-l invat atat de multe lucruri! As vrea sa stie ca in viata poti avea esecuri dar ca nu trebuie sa te consideri infrant niciodata. Sa-l sfatuiesc sa iubeasca mult, sa rada in hohote cu toate ocaziile si sa fie foarte serios in acelati timp. Si, mai ales, vreau sa-l invat sa iubeasca viata. Asta as putea sa fac!" As vrea sa cred ca o sa-l pot invata toate astea. Si inca multe altele. As vrea sa cred ca o sa reusesc sa fiu un bun model pentru el. Dar, mi-e asa de teama. Ce stiu cu siguranta e ca o sa stie mereu cat de mult il iubesc, o sa stie mereu ce inseamna pentru mine, ce-a adus in viata mea. O sa stie ca e greu sa ai un copil, sa-l cresti, sa faci toate bine pentru el dar o sa-i spun ca el inseamna lumina, inseamna zambet, inseamna toate sentimentele frumoase care se pot sadi intr-un suflet. O sa stie ca in fiecare seara cand merg la culcare arunc o privire la el si ma induiosez de fiecare data cand il vad cum doarme, cand vad pacea de pe fata lui. O sa stie ca in fiecare dimineata il aducem in patul nostru si suntem atat de fericiti sa-i citim incantarea din ochii, sa-l vedem ca e fericit ca-i langa noi. O sa stie ca tot ce-mi doresc e ca el sa fie fericit.

Micul meu fan Iris...

Azi, pe drumul Satu Mare - Baia Mare, cand ne intorceam din vizita la bunicii lui, Marc n-a avut stare deloc. Nu-i place nicicum sa fie tintuit in scaunul de masina, sa nu poata sa ajunga la butoane, schimbator de viteza, volan, etc. Incerc intotdeauna sa-i captez atentia cu cate o jucarie noua, cu cate o chestie din masina, care sa-l tina cat de cat ocupat. Drum linistit cu el avem doar daca doarme si asta se intampla destul de rar. Azi, mai mult decat altadata a fost foarte agitat, cu nimic nu-i intram in voie. Tati s-a gandit sa-i puna muzica...Scooter, preferatul lui tati...n-a ajutat deloc. Am schimbat cd-ul. Cu Iris. Pare de necrezut dar Marc a devenit brusc atent. Piesa Iris Aeterna, care dureaza cam 5 minute, a ascultat-o pe toata...Mi-au trecut pe loc toti nervii pe care-i aveam datorita agitatiei lui, si-am simtit doar nevoia sa-l strang in brate tare, tare de tot, ca sa simta cat de mult il iubesc. Tati se mira de cat e de atent, de cum gangureste el pe melodie, mie-mi curgeau lacrimile pe obraz...micul meu fan Iris, dragul de el. Nu indraznesc sa fac vreo legatura intre interesul aratat acum si faptul ca am ascultat mult Iris in timpul sarcinii, ca am fost la concert cu el in burtica sau ca, atunci cand era mic, mic de tot, ii mai puneam cateodata Iris. E mai acceptabil sa consider ca ritmul muzicii l-a atras, ca vocea puternica a lui Minculescu i-a captat atentia. Indiferent, tare fericita m-a facut. Mi-as dori mult sa simta la fel ca mine in ceea ce priveste muzica Iris. Sa simta aceeasi vibratii, sa-i ajunga melodiile lor direct la suflet...sa le iubeasca muzica, asa cum o fac eu de atat de multi ani...

Un pas spre cucerirea lumii...

Azi ni s-a deschis cu totul drumul catre cucerirea lumii...Inceputul a fost, desigur, dupa patania din 1 iunie, foarte timid si cu pasi mici dar n-a durat mult pana a trecut in faza a doua. Azi Marc s-a hotarat ca e mai bine sa mearga in doua picioare in loc de patru. Prima oara, in patul mare al parintilor, parca a prins aripi, putin a lipsit sa ajunga pe parchet, viteza lui a fost mai mare decat a mea si noroc ca l-am prins, mie mi-a tresarit sufletul, el radea fericit. Pe urma, lipit cu spatele de coltarul din living, cred ca si-a dat seama ca e mai interesant sa ajunga la jucarii pe propriile picioruse asa ca, s-a pornit, intr-o viteza, impleticindu-se, cu pasi nesiguri dar destul de multi, catre masuta din capatul celalalt al camerei. Noi, tati si cu mine, uimiti, nu stiam daca sa alergam in urma lui sau doar sa-l urmarim cu privirea, grija unei noi cazaturi nu ne da pace deloc. Dar Marc, asa nesigur, nu s-a dat batut si-a ajuns cu bine la destinatie. Asa ca, distractia tocmai incepuse. In cateva minute, Marc a explorat toate lateralele camerei, s-a avantat catre fiecare obiect de mobila, catre toate jucariile imprastiate pe covor. Intr-o jumatate de ora rasufla mai greu decat as fi facut-o eu dupa o sedinta de sala. Obosit si insetat, tot nu s-a dat batut. Era asa de fericit, ochii ii straluceau de incantare. Greu a fost pana a descoperit ca are curaj sa mearga singur in toate partile, apoi, mai tine-l daca poti. N-a mai vrut, nici cu jucariile pe covor, nici in brate la tati (asta era inainte placerea lui) nici in patut sau in patul mare, nici in scaunul de masa...doar sa plece...ca el e mare si poate sa mearga singur. Ne-a dat emotii multe azi dar ne-a si descretit fruntile. Marc, te iubim mult, mult de tot. :)