Perle pe obrajii lui...

Marc a cazut azi, s-a lovit la nasuc, cap, spate - peste tot mi-arata ca-l doare, dupa o vreme.
Desigur, cade si se loveste in mod normal. Nu mai mult, nici mai putin decat trebuie, cica.
Uneori plange, alteori nu. Uneori il doare, alteori se preface. Uneori da importanta, alteori ignora.
Dar azi a fost ceva mai special. Pentru mine. Nu eram langa el cand a cazut, cand am ajuns la el, tremura in bratele lui taica-su, plangang in hohote. O clipa am intrat in panica, n-am inteles ce-a patit, unde-l doare, cat de rau s-a lovit. Primul meu impuls a fost sa-l iau in brate, sa-l verific, sa stiu, sa vad... N-am putut... s-a agatat de gatul lui taica-su si nici nu m-a lasat sa ma apropiu de el. Nici sa-l ating, sa-l misc, nici sa-i vorbesc. Doar sa-l las acolo, strangandu-l tare pe tati al lui.
Intr-o vreme, ne-am linistit cu totii intelegand ca a fost mai mult o sperietura decat durere. Ufff.

Durerea insa s-a produs mai mult in sufletul meu. Din doua motive.
Unul... panica pe care-am simtit-o nestiind ce-i cu el, neintelegand ce si cum il doare... nimic, nimic nu ma sperie mai mult decat gandul ca puiul meu ar putea sa sufere. Una e sa-l cert eu, sa-l pedepsesc sau sa strig la el (ceea ce fac, desigur, recunosc, nu sunt si nici nu ma simt o mama toleranta, rabdatoare si blanda)... si alta e sa-l vad ca pateste ceva. Imi pierd controlul, incremenesc de spaima si vad negru in fata ochilor. Si totusi, totusi... cum sa-l feresc de tot ce-ar putea sa-l doare in lumea asta atat de nesigura, plina de suferinte, in care traim?
Al doilea motiv... Marc e foarte apropiat de tatal lui. E fericit primind atentie din partea lui, jucandu-se impreuna. E, clar, preferatul lui dintre noi doi. E un copil lipit de pantalonii tatalui, nu de fusta mamei. Eu pot sa plec linistita, taica-su nu poate face un pas fara pitic. Nu, nu am o problema cu asta. Ma bucur, si-ntotdeauna am sperat intr-o relatie copil-tata reusita. Si e. Doar ca... uneori nu pot sa-mi alung din suflet sentimentul de marginalizare, sentimentul ca sunt data la o parte de propriul meu copil. Gandul ca, de fapt, n-are nevoie de mine uneori nu-mi da pace. Si ma intreb de ce e asa... de ce nu ma prefera pe mine, ca majoritatea copiilor? Chiar poate, un copil asa de mic sa aiba deja preferinte? Si, se pune problema de iubit mai mult pe unul decat pe celalalt dintre parinti? Sau e doar o simpla faza?
Ei... imi trec gandurile astea prin cap dar nu fac din ele o problema existentiala.
Da, stiu, important e sa fie sanatos. Si e. :)

Fara cuvinte...

Micul bucatar

Faina, zaharul, sarea si orice mai gaseste prin dulapuri sunt, alaturi de linguri de lemn, oale, o mare pasiune de-a lui Marc. Cand mami are de lucru in bucatarie, si Marc isi face. Sa vezi atunci dezordine. Si galagie. Si boacane. Unele boacane ma enerveaza. Altele, ma enerveaza dar ma fac sa zambesc cand ii vad ochisorii mirati, suprinsi si incantati de ce e el in stare sa faca. Si-l las, ca oricum nu pot sa fac altfel. Prea stie sa-si impuna dorintele.

Sambata, zi de gatit. De facut prajituri. O Negresa. Marc, desigur, printre picioarele mele intruna. Ba sa bata el ouale (oualleeee, doar e innebunit dupa ele), ba sa apese butonul aparatului de macinat zahar, ba sa amestece aluatul, ba sa tina tava. Pe scurt, sa faca el de toate. Dar chiar de toate, fara exceptie. Desigur, ce se poate compara, totusi, cu devovarea oricaui rest de compozitie dulce din vazul folosit la prajitura? Cum? Cu degetele, clar. Mai intai cu unul, apoi cu mai multe, apoi cu toate. Si cu lingura, mai putin. Dar, ce mai conteaza? Fericirea din ochii lui spune tot:

Copil perfect cu mama imperfecta!

Nu scriu prea des pe aici. Desi as vrea. Ca sunt atat de multe de spus de Marc. Clipa de clipa ma uimeste, ne uimeste.
Fiecare zi cu el inseamna ceva nou. Fiecare zi cu el e o constientizare a valorii vietii. Fiecare zi cu el e o mirare.
Ne cere, imi cere, atat de putin. Atentie. Si implicare. Si dragoste. Nu ne cere nimic din ceea ce nu e absolut normal sa aiba.

Raman muta de admiratie in fata lui cand realizez cat de bine intelege tot ce se petrece in jurul lui. Ne apropiem cu repeziciune spre implinirea celor doi anisori, si-l vad mare deja. Cand m-ajuta la curatenie, stergand praful sau adunand cateva jucarii, cand imi cere sa-i arat poze cu Ma (a se citit Marc, in limba lui!) pe calculator, cand, pe strada, in fata unei biserici, imi zice "mami, lala" (corul canta lala, clar!) si se chinuie sa-si faca semnul crucii - simt ca e mare deja. Seara insa, cand, inainte de somn, isi cauta pe "lole" adica suzeta, cand fuge la locul lui in pat ca sa isi bea lapticul, cand adoarme mangaiat pe spate - il vad asa cum e, mic inca. Si-i mangai parul blond si fata mica cu pielea minunat de fina, si-as vrea sa-l strang langa mine tare de tot, sa-l cuibaresc pe pieptul meu si sa nu-i dau drumul. Dar n-o fac, ca desi e mic, el se vrea mare, si independent. Si-are mici si foarte scurte momente de tandrete, ca suntem in faza in care mama trebuie sa-l pupe doar daca cade si se loveste. Ca sa treaca.

Mi-e dor uneori de mogaldeata mica care, pana cu ceva vreme in urma, avea nevoie non stop de mami, si-mi hranesc dorul uitandu-ma la pozele de cand era micut. Si ma cuprinde nostalgia dar n-as vrea sa dau timpul inapoi. Acum e perioada care-mi place cel mai mult. E mai independent si se descurca singur cu multe, e o nesfarsita sursa de nou, in fiecare zi invata ceva, in fiecare zi descopera ceva - si el, si eu cu el. Vorbesc cu el si ma intelege. Ma asculta. Uneori, face si cum zic. Cel mai des, cum vrea el. Mici nazbatii, iar si iar. Dar toate, toate mi se par perfect normale.
E un copil curios. Energic. Nu se satura, nu se plictiseste. Desi greu, oboseste si el. Si-atunci se linisteste, sau ma striga " mami, nani "...
E un copil cuminte. Si cu minte. Istet. Mai istet decat credeam eu ca poate fi un copil de un an si aproape 11 luni.
E un copil perfect. Desavarsit. Doar eu sunt o mama imperfecta. Cu multe lipsuri. Cu putina rabdare. Cu prea multe griji.
Si el ma iubeste asa cum sunt. Ce pot sa-mi mai doresc?
Da, ceea ce-l rog pe Dumnezeu in fiecare noapte cand il invelesc si imi asez capul pe perna, langa al lui. Sa-i poarte El de grija si sa mi-l tina sanatos. Sa vegheze in fiecare clipa asupra lui ca sa-i fie bine lui, puiului meu.