Perle pe obrajii lui...

Marc a cazut azi, s-a lovit la nasuc, cap, spate - peste tot mi-arata ca-l doare, dupa o vreme.
Desigur, cade si se loveste in mod normal. Nu mai mult, nici mai putin decat trebuie, cica.
Uneori plange, alteori nu. Uneori il doare, alteori se preface. Uneori da importanta, alteori ignora.
Dar azi a fost ceva mai special. Pentru mine. Nu eram langa el cand a cazut, cand am ajuns la el, tremura in bratele lui taica-su, plangang in hohote. O clipa am intrat in panica, n-am inteles ce-a patit, unde-l doare, cat de rau s-a lovit. Primul meu impuls a fost sa-l iau in brate, sa-l verific, sa stiu, sa vad... N-am putut... s-a agatat de gatul lui taica-su si nici nu m-a lasat sa ma apropiu de el. Nici sa-l ating, sa-l misc, nici sa-i vorbesc. Doar sa-l las acolo, strangandu-l tare pe tati al lui.
Intr-o vreme, ne-am linistit cu totii intelegand ca a fost mai mult o sperietura decat durere. Ufff.

Durerea insa s-a produs mai mult in sufletul meu. Din doua motive.
Unul... panica pe care-am simtit-o nestiind ce-i cu el, neintelegand ce si cum il doare... nimic, nimic nu ma sperie mai mult decat gandul ca puiul meu ar putea sa sufere. Una e sa-l cert eu, sa-l pedepsesc sau sa strig la el (ceea ce fac, desigur, recunosc, nu sunt si nici nu ma simt o mama toleranta, rabdatoare si blanda)... si alta e sa-l vad ca pateste ceva. Imi pierd controlul, incremenesc de spaima si vad negru in fata ochilor. Si totusi, totusi... cum sa-l feresc de tot ce-ar putea sa-l doare in lumea asta atat de nesigura, plina de suferinte, in care traim?
Al doilea motiv... Marc e foarte apropiat de tatal lui. E fericit primind atentie din partea lui, jucandu-se impreuna. E, clar, preferatul lui dintre noi doi. E un copil lipit de pantalonii tatalui, nu de fusta mamei. Eu pot sa plec linistita, taica-su nu poate face un pas fara pitic. Nu, nu am o problema cu asta. Ma bucur, si-ntotdeauna am sperat intr-o relatie copil-tata reusita. Si e. Doar ca... uneori nu pot sa-mi alung din suflet sentimentul de marginalizare, sentimentul ca sunt data la o parte de propriul meu copil. Gandul ca, de fapt, n-are nevoie de mine uneori nu-mi da pace. Si ma intreb de ce e asa... de ce nu ma prefera pe mine, ca majoritatea copiilor? Chiar poate, un copil asa de mic sa aiba deja preferinte? Si, se pune problema de iubit mai mult pe unul decat pe celalalt dintre parinti? Sau e doar o simpla faza?
Ei... imi trec gandurile astea prin cap dar nu fac din ele o problema existentiala.
Da, stiu, important e sa fie sanatos. Si e. :)