S-a intamplat, din pacate, sa fim, Marc si cu mine, internati in spital, saptamana trecuta, joi noaptea. Totul a inceput joi dupa masa cand Marc a facut febra 38.4 grade C. I-am pus un supozitor de paracetamol dar, dupa un somn de doua ore, febra crescuse la 39,3. Ne-am dus la spital, la urgenta. Acolo, inca un supozitor, o reteta de medicamente si ne-au trimis acasa. Diagnosticul, angina acuta si de acolo febra mare. La ora unu noaptea i-am dat medicamentele si i-am luat temperatura. Urca vertiginos si-am intrat in panica cand a trecut de 40 de grade C. Am chemat ambulanta si nici nu mai stiu cum m-am imbracat, cum l-am imbracat pe el, cum am alergat de scari. Totul s-a petrecut intr-o viteza greu de imaginat dar mi-aduc aminte cele cateva minute in care am asteptat, in scara blocului, ambulanta care, desigur, nu se grabea. Parca-l simt si acum moale, lesinat in bratele mele. Ardea si nu facea nici un gest, nu scotea nici un sunet. Doar ma privea cu ochisorii mari. Eu plangeam, il mangaiam si-i spuneam ca mami o sa aiba grija de el. Eram cumplit de speriata, tresar si-acum amintindu-mi.
La urgenta mi-au spus ca reactioneaza bine la cat de mare e febra. Ne-au internat. A urmat un sir lung, prea lung, de chestii birocratice, obositoare... pe urma, rapoarte, discutii, schimbari de haine. Apoi, in sectia de pediatrie, o lunga asteptare a doamnei doctor de garda care, bineinteles, dormea, doar era ora 2 dimineata. Un consult, montarea branulei pe manuta, multe lacrimi pe obrajorii lui Marc si in sufletul lui mami, administrare tratament si trimitere la somn. Ne-au dus intr-o camaruta cu doua patuturi de bebelusi. Nimic altceva, nici macar un scaun. Sectia de pediatrie plina ochi de copii bolnavi, toate saloanele ocupate. Eu, revoltata, cer explicatii, mi se spune ca nu se poate face nimic. Urmeaza cateva ore de chin, cu Marc care a dormit vreo 3 ore si mami care a vegheat langa el.
La ora sapte dimineata ne-am dus la analize. Alte strigate, alte lacrimi, alta durere in sufletul lui mami. La ora 15 dupa amiaza, intr-un sfarsit, dupa aproape o zi petrecuta pe coridoarele pediatriei, suntem repartizati intr-un salon. Vineri, sambata, duminica, trei zile in spital, cu o gramada de peripetii, cu multe intrebari si putine raspunsuri, cu multe lacrimi si multe medicamente. Sentimente contradictorii, chinul psihic de-a fi inchisi acolo, intre oameni cu multe probleme, rupti de lumea exterioara, restrictiile impuse lui Marc care dorea libertate de miscare, joaca, totul a dus la o stare de tensiune continua, de stres, agiatie si disperare. Dar, treptat, febra nu ne mai dadea bataie de cap, starea lui Marc se imbunatatea simtitor asa ca luni dimineata, la cerere, suntem externati, continuam tratamentul acasa, siropuri, renuntant la branula ce ne-a chinuit (doamnele asistente au incercat, pe manutele lui Marc, in sapte locuri sa monteze o branula si n-au reusit, asta dupa ce prima branula montata se miscase de la locul ei) si la injectii. Eram fericita ca plecam acasa dar aveam totusi si un sentiment de teama... in spital, sub supraveghere medicala, eram ceva mai linistita, simteam ca puiutul e in siguranta, ca orice s-ar intampla, o sa fie bine. Si, plecand, parca alegeam libertatea si luam totodata cu noi si sentimentul de teama, de nesiguranta, de risc. Inca am, dupa aproape o saptamana, sentimentul acesta. Inca mi-e teama ca boala ar putea recidiva si-am putea ajunge iar in spital. Si ma ingrozeste gandul. Urmaresc simptomele lui Marc si desi toate sunt favorabile nu pot sa nu ma gandesc ca...s-ar putea. Ca exista un risc. Si incerc sa-l feresc de orice poate insemna un pericol. Dar, stiu ca nici asta nu e bine. Stiu ca trebuie sa ma comport normal, ca trebuie sa am grija de el dar nu in exces, nu ferindu-l de tot ce-i in jur. Sper ca o sa fie bine totul.
Stiu, stiu ca problema lui Marc a fost una chiar marunta, si sunt fericita pentru asta dar, in momentele alea, pentru mine, nimic nu putea sa fie mai grav. Multumesc lui Dumnezeu ca avut grija de puiutul meu. :)
Partea a doua... in curand !
Recomandările lunii februarie
Acum 3 ani
