Perle pe obrajii lui...

Marc a cazut azi, s-a lovit la nasuc, cap, spate - peste tot mi-arata ca-l doare, dupa o vreme.
Desigur, cade si se loveste in mod normal. Nu mai mult, nici mai putin decat trebuie, cica.
Uneori plange, alteori nu. Uneori il doare, alteori se preface. Uneori da importanta, alteori ignora.
Dar azi a fost ceva mai special. Pentru mine. Nu eram langa el cand a cazut, cand am ajuns la el, tremura in bratele lui taica-su, plangang in hohote. O clipa am intrat in panica, n-am inteles ce-a patit, unde-l doare, cat de rau s-a lovit. Primul meu impuls a fost sa-l iau in brate, sa-l verific, sa stiu, sa vad... N-am putut... s-a agatat de gatul lui taica-su si nici nu m-a lasat sa ma apropiu de el. Nici sa-l ating, sa-l misc, nici sa-i vorbesc. Doar sa-l las acolo, strangandu-l tare pe tati al lui.
Intr-o vreme, ne-am linistit cu totii intelegand ca a fost mai mult o sperietura decat durere. Ufff.

Durerea insa s-a produs mai mult in sufletul meu. Din doua motive.
Unul... panica pe care-am simtit-o nestiind ce-i cu el, neintelegand ce si cum il doare... nimic, nimic nu ma sperie mai mult decat gandul ca puiul meu ar putea sa sufere. Una e sa-l cert eu, sa-l pedepsesc sau sa strig la el (ceea ce fac, desigur, recunosc, nu sunt si nici nu ma simt o mama toleranta, rabdatoare si blanda)... si alta e sa-l vad ca pateste ceva. Imi pierd controlul, incremenesc de spaima si vad negru in fata ochilor. Si totusi, totusi... cum sa-l feresc de tot ce-ar putea sa-l doare in lumea asta atat de nesigura, plina de suferinte, in care traim?
Al doilea motiv... Marc e foarte apropiat de tatal lui. E fericit primind atentie din partea lui, jucandu-se impreuna. E, clar, preferatul lui dintre noi doi. E un copil lipit de pantalonii tatalui, nu de fusta mamei. Eu pot sa plec linistita, taica-su nu poate face un pas fara pitic. Nu, nu am o problema cu asta. Ma bucur, si-ntotdeauna am sperat intr-o relatie copil-tata reusita. Si e. Doar ca... uneori nu pot sa-mi alung din suflet sentimentul de marginalizare, sentimentul ca sunt data la o parte de propriul meu copil. Gandul ca, de fapt, n-are nevoie de mine uneori nu-mi da pace. Si ma intreb de ce e asa... de ce nu ma prefera pe mine, ca majoritatea copiilor? Chiar poate, un copil asa de mic sa aiba deja preferinte? Si, se pune problema de iubit mai mult pe unul decat pe celalalt dintre parinti? Sau e doar o simpla faza?
Ei... imi trec gandurile astea prin cap dar nu fac din ele o problema existentiala.
Da, stiu, important e sa fie sanatos. Si e. :)

Fara cuvinte...

Micul bucatar

Faina, zaharul, sarea si orice mai gaseste prin dulapuri sunt, alaturi de linguri de lemn, oale, o mare pasiune de-a lui Marc. Cand mami are de lucru in bucatarie, si Marc isi face. Sa vezi atunci dezordine. Si galagie. Si boacane. Unele boacane ma enerveaza. Altele, ma enerveaza dar ma fac sa zambesc cand ii vad ochisorii mirati, suprinsi si incantati de ce e el in stare sa faca. Si-l las, ca oricum nu pot sa fac altfel. Prea stie sa-si impuna dorintele.

Sambata, zi de gatit. De facut prajituri. O Negresa. Marc, desigur, printre picioarele mele intruna. Ba sa bata el ouale (oualleeee, doar e innebunit dupa ele), ba sa apese butonul aparatului de macinat zahar, ba sa amestece aluatul, ba sa tina tava. Pe scurt, sa faca el de toate. Dar chiar de toate, fara exceptie. Desigur, ce se poate compara, totusi, cu devovarea oricaui rest de compozitie dulce din vazul folosit la prajitura? Cum? Cu degetele, clar. Mai intai cu unul, apoi cu mai multe, apoi cu toate. Si cu lingura, mai putin. Dar, ce mai conteaza? Fericirea din ochii lui spune tot:

Copil perfect cu mama imperfecta!

Nu scriu prea des pe aici. Desi as vrea. Ca sunt atat de multe de spus de Marc. Clipa de clipa ma uimeste, ne uimeste.
Fiecare zi cu el inseamna ceva nou. Fiecare zi cu el e o constientizare a valorii vietii. Fiecare zi cu el e o mirare.
Ne cere, imi cere, atat de putin. Atentie. Si implicare. Si dragoste. Nu ne cere nimic din ceea ce nu e absolut normal sa aiba.

Raman muta de admiratie in fata lui cand realizez cat de bine intelege tot ce se petrece in jurul lui. Ne apropiem cu repeziciune spre implinirea celor doi anisori, si-l vad mare deja. Cand m-ajuta la curatenie, stergand praful sau adunand cateva jucarii, cand imi cere sa-i arat poze cu Ma (a se citit Marc, in limba lui!) pe calculator, cand, pe strada, in fata unei biserici, imi zice "mami, lala" (corul canta lala, clar!) si se chinuie sa-si faca semnul crucii - simt ca e mare deja. Seara insa, cand, inainte de somn, isi cauta pe "lole" adica suzeta, cand fuge la locul lui in pat ca sa isi bea lapticul, cand adoarme mangaiat pe spate - il vad asa cum e, mic inca. Si-i mangai parul blond si fata mica cu pielea minunat de fina, si-as vrea sa-l strang langa mine tare de tot, sa-l cuibaresc pe pieptul meu si sa nu-i dau drumul. Dar n-o fac, ca desi e mic, el se vrea mare, si independent. Si-are mici si foarte scurte momente de tandrete, ca suntem in faza in care mama trebuie sa-l pupe doar daca cade si se loveste. Ca sa treaca.

Mi-e dor uneori de mogaldeata mica care, pana cu ceva vreme in urma, avea nevoie non stop de mami, si-mi hranesc dorul uitandu-ma la pozele de cand era micut. Si ma cuprinde nostalgia dar n-as vrea sa dau timpul inapoi. Acum e perioada care-mi place cel mai mult. E mai independent si se descurca singur cu multe, e o nesfarsita sursa de nou, in fiecare zi invata ceva, in fiecare zi descopera ceva - si el, si eu cu el. Vorbesc cu el si ma intelege. Ma asculta. Uneori, face si cum zic. Cel mai des, cum vrea el. Mici nazbatii, iar si iar. Dar toate, toate mi se par perfect normale.
E un copil curios. Energic. Nu se satura, nu se plictiseste. Desi greu, oboseste si el. Si-atunci se linisteste, sau ma striga " mami, nani "...
E un copil cuminte. Si cu minte. Istet. Mai istet decat credeam eu ca poate fi un copil de un an si aproape 11 luni.
E un copil perfect. Desavarsit. Doar eu sunt o mama imperfecta. Cu multe lipsuri. Cu putina rabdare. Cu prea multe griji.
Si el ma iubeste asa cum sunt. Ce pot sa-mi mai doresc?
Da, ceea ce-l rog pe Dumnezeu in fiecare noapte cand il invelesc si imi asez capul pe perna, langa al lui. Sa-i poarte El de grija si sa mi-l tina sanatos. Sa vegheze in fiecare clipa asupra lui ca sa-i fie bine lui, puiului meu.

Doar de-ale lui Marc

Timpul trece repede, prea repede si Marc creste. Nu ne vom mai intalni niciodata cu fazele prin care trece acum si incercam sa profitam cat de mult putem de fiecare gest, de fiecare privire sau fiecare cuvant nou. Foarte curios, vrea sa stie tot ce misca in jurul lui. Si ce nu misca. E clar, nimic nu-i scapa. Tot ce vede il intereseaza, tot vrea sa ii fie explicat... E un nazdravan si jumatate, e un copil vesel si mereu cu chef de joaca. Sunt fericita pentru ca e sociabil si iubeste apropierea copiilor, ca-i cauta si imparte cu ei jucariile sau orice are in manuta.
In perioada asta, cel mai interesant e sa spuna cuvinte noi. E, uneori, adevarata munca sa-mi dau seama ce vrea sa spuna... si, cine ar putea sa inteleaga ce rationament are el de-i ies cuvintele total diferit de cum ar trebui... as vrea sa-l inregistrez ori de cate ori ma suprinde cu un cuvant nou, greu inteligibil dar asta ar insemna sa-l inregistrez non stop. Asa ca, o sa ma multumesc sa notez cate o vorba, doua, asa, ca sa nu uitam, in timp, sa zambim aducandu-ne aminte...
Asa ca... o doza de limbaj propriu, unic, al lui Marc:

Lore, mami, e, clar, Lole... dar spus cu un accent de-ti vine sa-l mananci
Marc e prescurtat, de parca nu era si-asa super scurt, doar Ma
Andrei, Anca, sunt amandoi, oare de ce(?), doar Ani
George e Dodi - :)
lamaie - maie
portocale - pale
mar - ma (alfel decat Ma, adica Marc)
ceai - tai
ceva bun - myami (myami e in frigider, myami e la toate magazinele pe langa care trecem, myami e in piata, etc)
parc - pa
leagan - dida (o vreme m-am chinuit sa inteleg de ce urla, de-a dreptul, dida, prin tot orasul!)
gata - tata (diferit de tata!)
pisica face miam miam
gainile sunt pi pi pi
calul e tcal
nori - noi
tren sau autobuz - nonii
masini - titi, clar
bicicleta - peta
ouale sunt oualee, cuvantul lui preferat!
paleta e pale - taa

Last edit:

Chiftele - taliti
Cirese - abli
Piatra - bali
Banii - manii
Desene - nene

... si odiseea continua, zi de zi! :)

Muncile lui Marc...

Nu, nu e vorba despre cine stie ce eforturi la care a fost supus Marc.
E doar povestea unei dupa amieze superbe de primavara, o duminica calda si insorita, si-o lumina incredibila in ochii lui Marc. Si-un mar, mic, rosu, pe care s-a caznit ceva vreme sa-l infranga. Si-a reusit, nu fara ceva efort insa.
Modul in care se implica in tot ceea ce face, ca-i o muscatura dintr-un mar, lovitul unei mingi cu piciorul sau tipetele prin care-si verifica vocea, cu precadere seara, cand ecoul din casa e mai profund (o fi si linistea din jur de ajutor pentru acest lucru), e maxim. Fiecare lucru, care noua, oamenilor mari din jur, ni se pare mic si lipsit de importanta, pentru el e urias. Asa cum il face fericit rasfoirea paginilor unei carti de povesti si-i pozele colorate-i smulg rasete cristaline, intr-o secunda lacrimi amare pot sa-i brazdeze fetisoara, daca simte el ca atentia acordata nu-i e suficienta. E o adevarata, zilnica, enciclopedie. Marc, minunea mea.

Primavara... si Marc.

Primavara a venit, mai cu ploi, mai cu soare... dar e aici, cu noi, ne umple sufletele de viata. Iubesc copacii inmuguriti, mirosul de floare si aerul caldut. Si Marc e fericit, desigur. Parcurile din oras sunt cucerite zi de zi, fara nici o urma de plictiseala. Nici o fericire nu-i mai mare decat sa invarta lopatele in nisip (a se citi pietricele, ca parcurile noastre cam duc lipsa de nisip)... sa escaladeze toboganele... sau, pur si simplu, sa alerge printre copii.
O mica demonstratie, pe ziua de azi... :)

Poti sa iubesti PREA mult?

A si trecut o luna din noul an, au mai ramas doar 11 - :)
Nu imi place iarna, nu mi-a placut niciodata, poate si pentru ca, in loc sa vin pe lume in luna martie m-am grabit si m-am nascut la sapte luni, in mijloc de ianuarie, intr-o iarna inghetata. Sunt o primavaratica, clar.
Poate de asta iarna ma simt amortita si fara chef de viata. Sau, de scris.

Citeam azi niste bloguri - pe unul un tatic se intreba "poti oare sa iubesti prea mult?" referindu-se la ceea ce simte pentru copiii lui. Da, am inteles foarte clar ce vroia sa spuna. Asta e sentimentul pe care il am si eu. Ma uit la Marc si ma intreb, cu spaima uneori, "Doamne, cum pot sa-l iubesc in halul asta?". Ma uit la el si ma simt coplesita de sentimentele pentru el. Sentimente pe care, de multe ori, nici nu stiu cum sa le manifesc. In cate o zi i-as spune intruna ca-l iubesc. Dar el, mirat, nu ma intelege. Alteori, l-as pupacii, mangaia si imbratisa clipa de clipa. El, deranjat, s-ar duce la joaca. Si-atunci, incerc, pe cat posibil, sa-i arat ca-l iubesc, implicandu-l in tot ce fac, dandu-i atentie, jucandu-ma cu el. Incercand sa fiu langa el. Sa simta ca sunt acolo. Cu adevarat. Si... cand il vad cat e de fericit ca alerg dupa el prin casa, ca-l las sa umble prin oale, ca dansam si cantam impreuna - nu-mi mai doresc nimic. Decat sa-i vad gurita aia care incet, incet, se umple de mici perlute albe... sa-i vad gurita aia razand mereu. Si ochii plini de lumina, de veselie.
Deci nu... nu iubim PREA mult. Iubirea pentru copiii nostri e DOAR atat cat e normal sa fie, atat cat trebuie. E mult, sau e putin, asta nu stiu. Daca e destul? Nu cred... niciodata nu poate fi destul sa iubesti.
Si nici n-ar putea sa fie altfel. Ceea ce simtim pentru un copil, pentru copilul nostru, e cu adevarat iubire. Singura iubire neconditionata, sincera, totala.