Rainer Maria Rilke - Copilarie

"Curg ale scolii ore nesfîrsite,
cu temeri si-asteptari învolburate.
O, timp ce trece greu, singuratate...
Si-afara: strazi rasuna si sclipesc
si-n piete largi, fîntînile tîsnesc,
iar prin gradini cresc lumi nebanuite...

Si-n haina de copil sa treci prin toate
cum nimeni n-a trecut si nu va trece
O, timp ciudat ce tainic se petrece,
o, grea singuratate.
Si de departe sa-i privesti pe-acei
barbati, femei; barbati, barbati, femei,
si pe copii, în altfel de culori trecînd;
o casa ici, un cîine cînd si cînd, încrederi,
spaime mute amestecînd...

O, fioruri, fara rost tristeti,
o vis, o, nesfîrsit abis.
Si sa te joci asa: inele, mingi si roata,
în parcul care încet-încet paleste,
si pe cei mari sa îi atingi cîteodata,
salbaticit de goana si orbeste;
dar linistit, cu pasi marunti, spre seara,
tinut de mîna strîns, sa pleci acasa.

O, întelesuri care-ti scapa iara,
O, teama, o, poveri ce-apasa.
Si ore-n sir, sa-ngenunchezi la lac
cu o corabioara; sa o uiti deodata,
caci altele mai mîndre valuri fac,
mai colorate pînze ti se-arata,
si doar la fata mica, scufundata,
te mai gîndesti, ce palida se-ascunde:
Copilarie, oglindire tremurata,
unde pleci? Unde? Unde? "

Unde pleci, copilarie? Intr-adevar, de ce, de ce trece atat de repede?

Nici marti, nici 13...

Azi n-a fost (ca ziua-i pe sfarsite) nici marti, nici 13. Si nici eu nu sunt o persoana superstitioasa. Dar azi a fost o zi aiurea. O zi in care, fara motive palpabile, reale, m-am simtit trista, demoralizata, fara pic de chef de viata. O zi fara rost, as zice, poate, daca...daca Marc nu m-ar fi trezit la realitate. El, piticul meu drag, mereu vesel, curios si foarte nazdravan mi-a dat azi o lectie de viata. A fost cuminte, mai linistit decat de obicei, ocupat cu jucariile lui si m-a lasat sa-mi plang de mila in voie. In micile lui pauze de joaca, isi punea capul langa mine, sa se odihneasca, si ochii lui mari ma priveau senini, cerandu-mi parca sa ma joc cu el... si m-am ridicat cu greu din prapastia de tristete in care ma afundasem... iar el mi-a alergat fericit in brate si si-a pus capul pe umarul meu si mi-a cuprins gatul cu bratele lui mici, asa cum face cand mi-arata ca are nevoie de mine. Si m-am jucat cu el. Fericirea din ochii lui, care zambeau pur si simplu, rasetele lui pline de viata si vocea aceea ascutita si-asa de colorata m-au facut sa plang. Dar plangeam pentru ca-mi dadeam seama ca am doar motive sa rad si sa fiu fericita... ca viata langa puiul asta de om nu poate insemna tristete si amaraciune... pentru ca el insusi inseamna viata, zambet si lumina...
O minune esti, pitic drag.

Calatoriile lui Marc - Italia 2009

La inceputul lunii septembrie, dupa ce tocmai implinisem primul anisor, mami si tati m-au dus sa-i vizitam pe bunicii mei care locuiesc intr-o mica localitate din nordul Italiei. Bunicii nu m-au vazut de cand aveam cinci luni, si le era tare dor de mine. Calatoria, cu masina, de data asta, a fost una plina de peripetii. Clar, prefer avionul atunci cand drumul e lung. In masina n-am rabdare, ma plictisesc repede, desi mami si tati se straduiesc sa ma tina ocupat cu fel si fel de activitati. Nu-mi place si gata. E prea stresant sa stau fixat in scaunul de masina, sa fiu legat si sa nu ma pot misca in voie. Si, sa mai si dorm asa, nu-i deloc pe placul meu. Dar, cu multe pauze, ca sa ma pot juca, sa pot alerga, am ajuns la destinatie. Si bunicii au fost tare, tare fericiti sa ma vada. Desi ziceau ca poate nu-s tot eu. Ultima oara cand m-au vazut eram un bebelus si-acum, un copil in toata regula. :-)


In Slovenia, intr-o pauza de masa si de joaca, tati ma pazeste.

O alta pauza, deja in Italia.

Intr-o vizita scurta la Milano, am vazut si eu Domul.

Pe strazile milaneze, tati ma plimba.

Se zice ca poarta noroc daca pui mana acolo. :-)

Oviglio, oraselul bunicilor.

Castello di Oviglio - o minunatie.

Casele din localitate, fortarete.

Un monument al eroilor.

Doi batranei foarte frumosi.

Caii din herghelia castelului. Frumosi, nu-i asa?

Biserica din Oviglio, deasupra oraselului, il vegheaza.

Castelul, in spatele meu.

Parintii si bunicii m-au dus la Genova.

Timid, fac cunostinta cu marea.

Marea mi-a placut dar mi-a fost si frica, valurile m-au cam speriat. In schimb, nisipul, de fapt, pietricelele (plaja din Genova nu e cu nisip ci cu pietricele) mi-au placut, au fost tocmai bune de bagat in gura. Asa m-am si distrat si le-am dat si bataie de cap lui mami si tati.

In Oviglio, mica localitate in care locuiesc bunicii mei eu m-am simtit tare bine. A fost multa liniste, spatiu mare de joaca si foarte, foarte curat totul. Caii mi-au placut la nebunie desi m-am speriat cand unul s-a apropiat de caruciorul meu. Mami m-a plimbat pe toate stradutele si mi-a povestit despre tot ce vedeam. Ce mai, o localitate cu iz de poveste. O poveste frumoasa, ca a Julietei si-a lui Romeo dar, cu un final mai putin trist.

Sa stiti, bunicilor, ca am sa mai vin sa va vizitez. Deja imi e dor de voi. Va pup cu drag. :-)

Calatoriile lui Marc - Londra 2009

Mami ma lasa pe mine azi sa povestesc despre calatoriile pe care le-am facut eu in primul meu an de viata. Calatorii peste hotarele tarii noastre, desigur. In tara, mami si cu tati m-au purtat peste tot cu ei, sunt tare obisnuit cu drumurile. Cand aveam doar 6 luni si jumatate, anul acesta in luna martie, am zburat prima oara cu avionul. Am fost sa vizitam Londra. M-am simtit ca si Gulliver in tara uriasilor, prea mi se parea totul mare in jurul meu. Mami si tati zic ca e un oras tare frumos si ca il vom mai vizita. Pana atunci, bine ca am facut multe poze, sa ne aducem aminte de locurile prin care am umblat.


Pregatit sa vizitez Londra, intr-o zi cu soare.


Catedrala Sf Paul, o minunatie.


Cu tati la Tower Bridge


In spatele meu sunt Turnurile Londrei. Ce frumos e!


Ma joc putin pe paturica.

In curand mergem sa vizitam British Museum.

Magazinul Hamleys. Lumea mea.

Sunt deasupra lumii...:-))

Nu-i asa ca privelistea-i superba?

Londra intr-o zi obisnuita.

Big Ben-ul vegheaza orasul.

Lui mami i-au placut cabinele telefonice.

Saracutul, nu-i deloc usoara munca lui.

Mie, desigur, mi-a placut cel mai mult in lumea jucariilor de la Hamleys. N-am vazut niciodata atat de multe jucarii, colorate si zgomotoase, ce mai, tot ce-mi place mie. Si mami si tati au fost impresionati. Lui mami i-a placut cel mai mult la National Gallery, intre picturile acelea multe, multe de tot. Eu n-am inteles ce-i pe acolo dar mami mi-a zis ca imi va placea si mie cand voi fi mai mare. Tati a fost incantat de British Museum, de istoria civilizatiilor prezentata acolo.

Londra e un oras fascinant, cum spune mami. Un oras de poveste, doar e condus de o regina. :-)

Vesnicul NU...

Suntem in perioada vesnicului NU. Cat e ziua de lunga alearga neobosit prin toata casa si, ori pe unde se invarte, se loveste doar de NU, NU si iar NU.
Nu ai voie la sertare.
Nu ai voie sa deschizi dulapuri.
Nu pune mana pe butoanele televizorului.
Nu ai voie cu telecomanda.
Nu ai voie cu telefoanele.
Nu te apropia de aragaz.
Nu ai voie la priza.
Nu trage de cabluri.
Nu ai voie la calculator.
Nu pune mana pe mouse.
Nu, cartile sunt ale mamei.
Nu, cd-urile nu sunt pentru copii.
Nu ai voie sa iei aia, nu ai voie sa iei aialalta.
Nu plimba toti pantofii prin casa.
Nu intra in camera, nu iesi din camera.
Nu te catara peste tot.
Nu, nu si iar nu.

Sa traiesti intr-o lume in care totul e nou pentru tine. Nou si interesant, desigur, si, sa n-ai voie sa faci nimic. Sa primesti mii de NU-uri si rar, cate un Da, care se refera doar la jucariile plictisitoare de copii sau, cu siguranta, nu se refera la toate chestiile atragatoare din jur.
Oare, noi, ca oameni mari, cat am rezista intr-o astfel de lume limitata?